Cazul Pahonțu a fost momentul în care Nicușor Dan a crezut că poate face pe Solomon cu briceagul de plastic. A luat ancheta Recorder, a privit spre șeful SPP, a privit spre presă, a privit probabil spre sfătuitorii lui invizibili și a decis că nu vede scandalul. Că titlul nu se justifică. Că lucrurile sunt mai nuanțate. Că, moral, desigur, cine a participat la reprimarea Revoluției sau a Pieței Universității nu are ce căuta într-o funcție înaltă în stat, dar domnul Pahonțu nu este în această situație.
Aha!
Lipsea doar un jurământ din acela cu „Să moară…” sau cu „Să n-am parte…” și eram gata să cred că Pahonțu participase la acțiunile de represiune din 21 Decembrie 1989 și la Mineriadă din partea Crucii Roșii.
Această tranșare crezută solomonică i-a tăiat, cred eu, orice șansă reală la al doilea mandat. Nu pentru că electoratul ar fi devenit brusc pasionat de istoria Trupelor de Securitate, de CNSAS, de Mineriadă sau de dosarele rămase în ceața convenabilă a statului român. Ci pentru că, în sfârșit, s-a văzut limpede reflexul. Când omul trebuia să aleagă între transparență și protectorul său, a ales protectorul. Când trebuia să spună „verificăm până la os”, a spus „nu văd scandalul”. Când trebuia să fie președinte, a părut avocatul din oficiu al celui care îi păzește ușa.
Protecția oferită protectorului său, Pahonțu, îi este fatală.
Pe mine Nicușor Dan nu m-a dezamăgit. Ca să te dezamăgească cineva, trebuie să fi avut iluzii serioase. Eu l-am votat pentru că nu era Simion. Atât. Nu pentru că aș fi văzut în el salvarea republicii, nu pentru că mi se părea un Roosevelt cu ghiozdan, nu pentru că îmi imaginam că va intra la Cotroceni și va transforma statul într-un laborator de meritocrație. L-am votat fiindcă în turul acela nu era răul care urla cu tricolorul în dinți. Atunci nici măcar nu părea răul cel mic. Părea doar răul mai rece.
CTP spunea ceva despre întunericul rece din el. Are dreptate, doar că a ieșit la suprafață mai repede decât la Iohannis. La Iohannis măcar știam de la început care este scopul în viață: lux, huzur, turism, tăceri lungi și avioane late. Omul nu ne-a mințit foarte sofisticat. Doar a stat în vitrină suficient de mult încât unii au confundat lemnul cu statura.
La Nicușor Dan, problema era vizibilă de mult. Eu o știam din 2017. Talentul lui de comunicare era al unui bidon turtit lăsat în soare, egocentrismul avea miros de birou închis, iar USB-ul și apoi USR-ul erau conduse cu aerul unui cult în care oricine nu achiesa la decizia fondatorului era suspect. Nu adversar de idei. Nu coleg cu altă părere. Suspect.
Un coleg din USR îmi povestea un episod de la USB. Se expuneau idei, se discutau principii, se făcea democrație de vitrină. Apoi, la vot, firește, trebuia să iasă propunerea lui. Odată s-a organizat un vot secret. Din vreo patruzeci de oameni, unul a votat împotrivă. Unul. Și, în loc să se constate că democrația tocmai clipise timid într-un colț, s-a pornit poteră să fie găsit trădătorul. Așa arată pluralismul pentru unii: toți au voie să gândească liber, cu condiția să gândească exact ce trebuie.
Am trăit apoi zilele Coaliției pentru Familie, când, dintr-o îndărătnicie aproape maladivă, Nicușor Dan spunea că dacă USR se poziționează împotriva referendumului, el demisionează. Și a demisionat. Partea frumoasă, și prea puțin amintită, este că referendumul intern al USR privind poziționarea partidului a fost inițiat de filiala Suceava. Da, Suceava. Au votat atunci 1.453 de membri din 1.829. Pentru poziționare au votat 766, pentru nepoziționare 682. Diferența: 84 de voturi. Atât. Nicușor Dan a renunțat să mai salveze România pentru 84 de voturi. Nu pentru o mare trădare doctrinară, nu pentru o conspirație progresistă mondială, nu pentru prăbușirea civilizației creștine. Pentru 84 de voturi într-un partid care, parlamentar fiind și având patruzeci de aleși, nu strânsese încă două mii de membri.
Am fost printre inițiatori și, recunosc, mi-ar plăcea să fie la fel de ușor să-l mai mazilim o dată. Dar nu e. Și alături de AUR nu mă bag. Nu mă urc în aceeași căruță cu incendiatorii satului doar pentru că primarul s-a dovedit un contabil prost al pompierilor.
După ce ani de zile, precum Zdreanță, care se jura că nu fură, Nicușor Dan s-a jurat că nu are nimic de-a face cu PSD-ul, iată-l acum apropiindu-se atent, precaut, geometric, de același PSD. Nu din iubire doctrinară, desigur. Nu din revelație social-democrată. Ci fiindcă PSD are pixul. Iar pixul acesta, împreună cu prietenii de la AUR, poate scrie pe hârtie cuvântul care sperie orice președinte: suspendare. Așa se naște, la noi, maturitatea politică. Nu din principii, ci din instinctul rece de conservare.
Și, odată intrat pe drumul acesta al asigurărilor de viață politică, următorul pas era previzibil. Dacă PSD îți poate ține scaunul sub tine, electoratul creștin îți poate ține, măcar în teorie, icoana deasupra capului. Așa că Nicușor Dan încearcă acum și o apropiere de zona creștină, cu un soi de predică goală, subțire, fără fior și fără carne, ca o lumânare electronică pusă în geamul unei biserici. Nu convingere, ci repoziționare. Nu credință, ci calcul. Nu drum al Damascului, ci drum spre turul doi, cu oprire la lumânărar.
Tocmai el, omul care a părăsit USR-ul în numele unei încăpățânări legate de Coaliția pentru Familie, vine acum să vorbească despre valori creștine cu aerul că a coborât de pe munte cu tablele legii. Foarte bine. Dar atunci întrebarea e simplă și vine chiar din logica lui contorsionată: dacă tot te dai creștin politic, dacă de acolo îți revendici ruptura, dacă din asta faci semn de virtute publică, de ce propria ta viață rămâne așezată în afara modelului pe care îl predici altora?
Nu viața privată este problema. Fiecare trăiește cum crede, cum poate, cum iubește, cum îl duce inima și destinul. Problema este ipocrizia de a transforma credința în instrument politic, dar numai până la poarta casei tale. Problema este să folosești morala creștină ca bâtă împotriva altora și ca abur fin când vine vorba despre tine. Dacă nu vrei să fii judecat după catehism, nu flutura catehismul în campanie. Dacă nu vrei ca oamenii să-ți măsoare viața cu metrul dogmei, nu le vinde altora dogma la metru.
Cazul Pahonțu a reușit, însă, ceva rar: a alienat chiar și hardlinerii lui Nicușor. Aceia care îi iertau răceala, lipsa de empatie publică, tăcerile de tablă și impresia permanentă că omul vorbește cu tine doar pentru că nu a găsit încă un algoritm care să o facă în locul lui. De data aceasta nu mai e vorba de stil. E vorba de instinct democratic. Iar instinctul democratic a dat eroare.
Nicușor Dan a ajuns, ca în principiul lui Peter din legile lui Murphy, la cel mai înalt nivel al propriei incompetențe. Nu pentru că ar fi prost. Nu este. Nu pentru că nu știe matematică. Știe. Nu pentru că nu poate citi un dosar. Poate. Problema este mai gravă: poate citi dosarul și tot să nu înțeleagă omul din spatele lui. Poate citi instituția și să rateze miza morală. Poate calcula toate unghiurile și să nu vadă prăpastia.
Și, uitându-mă în jur, îmi dau seama că nu e mare diferență între un mic pesedist de provincie, crescut în pepiniera clasică a obedienței, întâi șoim al patriei, apoi pionier, apoi utecist PSD, cărător de geantă pe la sediu, lipitor de afișe, prezent la ședințe, atent la șef, harnic în subsolul partidului până se trezește într-o bună zi la Palatul Administrativ, și Nicușor Dan, olimpicul genial într-o mega-nișă, care apoi n-a strălucit nici în cercetare, nici în academie, nici ca ONG-ist, nici ca primar, ca să pună bomboana pe colivă la Palatul Cotroceni.
Drumurile par diferite. Mecanismul seamănă. Unul urcă prin partid, celălalt prin mitul propriei excepționalități. Unul cară mapa șefului, celălalt își cară propria statuie într-un rucsac imaginar. La final, amândoi ajung să creadă că funcția nu îi obligă să explice nimic muritorilor.
Aici este boala. Nu Pahonțu singur. Pahonțu este simptomul perfect pentru o republică în care oamenii de aparat supraviețuiesc tuturor regimurilor. Cade Ceaușescu, rămân structurile. Vin președinți, pleacă președinți, se schimbă guverne, se schimbă lozinci, se schimbă sigle, dar protectorii rămân în umbrele lor calde. Unii își schimbă uniforma, alții limbajul, alții anturajul. Statul profund nu are nevoie să conspire spectaculos. Îi ajunge să nu plece niciodată.
În rest, guvernul este ca acum două luni: pe surse. Dar nu pe numite. Aflăm că se discută. Că sunt variante. Că se negociază. Că există formule. Că unii sunt aproape, alții ezită, alții ar vrea, dar nu acum, alții ar putea, dar numai dacă nu se supără cine nu trebuie. Guvernul nostru seamănă cu mirele din bancurile vechi: toată lumea vorbește despre el, nimeni nu-l vede în biserică.
România funcționează în regim de șoaptă instituțională. Pe surse vine guvernul. Pe surse pleacă miniștrii. Pe surse se schimbă majorități. Pe surse se salvează țara. Pe numite nu prea se mai întâmplă nimic, fiindcă pe numite trebuie să răspunzi. Iar răspunderea, în politica românească, este ca usturoiul pentru vampir: miroase urât și trebuie evitată cu orice preț.
Și acum, pentru final, să coborâm din tragedia mare în comedia pură a instinctului național de supraviețuire, care la noi pare uneori o opțiune dezactivată din fabrică.
Românii scot drone din apă cu mâinile goale. Ciobanii găsesc drone care țiuie, clipesc și au fire, apoi le trag firele fiindcă îi supără bâzâitul. Un viceprimar ia un obuz sub braț, se urcă pe scuter și îl duce la Poliție, ca pe o sacoșă cu vinete. Polițistul încremenește, iar omul nostru probabil se miră că lumea face atâta caz dintr-o bucată de fier cu potențial de a trimite jumătate de comună la îngeri.
Nema instinct de supraviețuire.
Aici nu mai vorbim despre politică. Vorbim despre o metafizică a norocului prostesc. Despre poporul care a trecut prin istorie nu pentru că a fost mereu prudent, ci pentru că Dumnezeu, ocupat cu alte dosare, a mai uitat uneori să apese butonul. Scoatem drona din mare. Tăiem firele. Cărăm bomba pe scuter. Ne uităm în țeava tunului. Aprindem chibritul lângă butelie. Apoi spunem: ai văzut, n-a explodat.
Așa-i când te iubește Dumnezeu…
Dar grijă mare: Darwin nu iartă și nu uită!
Poate, la nivel individual, unii au noroc. Poate scapă ciobanul. Poate scapă turistul. Poate scapă viceprimarul cu obuzul sub braț. Poate scapă și Nicușor Dan, o vreme, din scandalul Pahonțu. Poate scapă guvernul care nu mai vine. Poate scapă fiecare, pe bucata lui, printr-o combinație de hazard, tupeu, uitare și apă sfințită administrativă.
Ca popor, însă, nu cred că vom avea norocul acesta.
Pentru că un popor care își cară bombele la Poliție pe scuter, își apără protectorii din aparatul vechi, își lasă instituțiile conduse de umbre și confundă tăcerea rece cu inteligența politică nu trăiește într-o democrație matură.
Trăiește într-un experiment.
Iar experimentul acesta, dragii mei, începe să miroase a fitil ars.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
