Andrei Tiperciuc, fondatorul Academiei de Baschet Phoenix Suceava, a vorbit despre cum se schimbă comportamentul copiilor după ce sînt ținuți departe de telefoane în timpul zilei, în taberele Academiei Phoenix. Potrivit acestuia, după primele zile, copiii ajung nu doar să uite de telefoane, ci chiar să ceară să nu le mai fie date, pentru că descoperă alte forme de joacă și socializare:
”În taberele noastre avem o regulă puțin mai strictă în ceea ce privește telefoanele. Indiferent dacă tabăra este la mare sau la munte, telefoanele sînt confiscate pe timpul zilei, iar copiii le primesc doar seara, pentru o perioadă limitată, pentru a putea vorbi cu părinții sau pentru a mai intra puțin pe jocurile lor. După aceea, telefoanele sînt predate și sînt returnate a doua zi.
Din ceea ce am observat, sînt cam patru etape în această lipsă a telefonului (rîde). În prima etapă apare obișnuința de a avea telefonul în mînă. În momentul în care începe tabăra, unii copii simt că le lipsește ceva și întreabă cînd primesc telefonul. Nu aș folosi neapărat cuvîntul dependență, pentru că este prea dur, ci mai degrabă este o obișnuință legată de tehnologie. Această etapă trece însă repede, pentru că în tabără avem foarte multe activități. Copiii au alternative: au task-uri de îndeplinit, locuri în care trebuie să ajungă, jocuri, activități de socializare. Practic, uită de telefon. A doua etapă apare după a doua sau a treia zi de tabără, cînd primesc telefoanele. Observăm că fie vorbesc foarte puțin cu părinții și apoi își văd de activități, fie chiar ne spun să nu le mai dăm telefonul pentru că au alte lucruri de făcut. Încep să se joace, să socializeze, să descopere alte variante de petrecere a timpului. După patru-cinci zile, de multe ori, nici nu mai au nevoie de telefon. Îl primesc, vorbesc puțin cu părinții, după care vin și îmi spun: <Domnul, puteți să-mi luați telefonul, eu nu am nevoie de el>. Încep să inventeze jocuri, să găsească soluții, să fie mai atenți la cei din jur, să asculte poveștile celorlalți și să socializeze mai mult. Asta ne bucură foarte mult, pentru că vedem că atunci fiecare copil începe să trăiască experiența taberei.
Avem copii care vin în tabere după doi, trei sau chiar mai mulți ani. Anul acesta am avut un copil care a fost pentru a noua oară în aceeași tabără. Glumeam că anul viitor face zece ani de tabără. El cred că a primit telefonul în toată perioada maximum 30-40 de minute și chiar îmi spunea că nu are nevoie de telefon.
Este vorba despre educație și despre a-ți lăsa creierul liber. Copiii nu iubesc neapărat să stea pe telefoane, dar de multe ori nu au alternative care să compenseze ceea ce le oferă telefonul. Dacă găsim aceste alternative, cu siguranță nu vor mai avea nevoie de telefon. Problema este că telefonul oferă o recompensă imediată, iar orice altă activitate trebuie construită într-un anumit cadru. În tabără asta facem noi, însă acasă este mult mai greu pentru un părinte să creeze permanent astfel de contexte. De asemenea, copiii învață foarte mult din ceea ce văd la adulți. Dacă la masă părinții stau cu telefonul în mînă, este normal ca și copilul să facă același lucru. Noi, ca adulți, trebuie să găsim soluții și să fim exemple, pentru că ei învață mai mult din ceea ce facem noi, nu din ceea ce le cerem să facă.
O zi într-o tabără Phoenix diferă foarte mult în funcție de tipul taberei. Avem tabere competiționale, unde respectăm programul competițiilor, dar pentru noi rezultatele, scorurile sau victoriile nu sînt cele mai importante. Eu, personal, nu îmi amintesc nici un scor din perioada în care jucam. Nu îmi amintesc nici victoriile, nici înfrîngerile. Îmi amintesc însă cum m-a făcut antrenorul să mă simt, cum am fost alături de colegi, ce activități am făcut, ce locuri am vizitat și ce emoții am trăit. Acele lucruri rămîn. Emoțiile și experiențele sînt cele care contează.
În tabere avem activități sportive, meciuri, dar găsim și foarte multe variante prin care copiii să descopere lucruri noi. Dacă sîntem la mare mergem la plajă, vizităm locuri, mergem la Delfinariu, la microrezervație. Încercăm să îi punem în contexte în care să empatizeze, să se ajute între ei, să socializeze și să devină responsabili. Acasă, copilul are un cadru foarte sigur. Părinții îi creează acest cadru și este normal să fie așa. Cineva îi spune cînd trebuie să se trezească, cînd trebuie să plece, mîncarea este pregătită, lucrurile sînt puse în ordine… În tabără trebuie însă să se descurce singur. Nu le punem o greutate pe umeri, dar le dăm responsabilități simple. Le spunem: la ora 10 plecăm, avem nevoie de aceste lucruri. Dacă la 10 fără două minute nu este toată lumea pregătită, plecăm. Se întâmplă să ajungem la plecare și un copil să spună că și-a uitat apa. Atunci plecăm, iar pe traseu poate ajunge să spună că nu mai are apă. În acel moment apare un alt copil care spune: <Uite, ia de la mine>. Așa învață empatia, învață să ajute și să accepte ajutor. În tabere apar foarte multe astfel de contexte. Am avut inclusiv un copil de 14 ani care nu știa să își lege șireturile. Nu este ceva de care să rîdem, ci doar arată că nu a fost pus într-o situație în care să fie nevoit să facă asta. I-am spus: <Ai 14 ani, mîine-poimîine ieși cu o prietenă, ți se dezleagă șireturile. Ce faci?>. Și a realizat singur problema. În mai puțin de două săptămîni a venit la mine și mi-a spus: <Domnul, știu să mă leg la șireturi>. Părinții chiar mi-au mulțumit, pentru că uneori trebuie să îi punem pe copii în situații în care să învețe”.
