Pînă acum, cînd scriu această rubrică, din cele 104 meciuri ale actualei ediții a Campionatului Mondial de Fotbal s-au desfășurat 102, așa că se poate trage o concluzie asupra acesteia, chiar dacă în acest moment ne lipsesc exact elementele pentru care s-au dus toate aceste bătălii: cine a cîștigat rîvnitele medalii, pentru care nu există concesii, menajamente, înțelegere, ci doar războaie, dintre care unele chiar reale, aduse pe gazon inclusiv la această ediție, purtate cu arme cumva adaptate situației, dar totuși războaie: cel dintre SUA și Iran, precum și cel dintre Anglia și Argentina, care a mai avut o răbufnire și la Campionatul Mondial din 1978, cel disputat în Argentina. Din cele 102 meciuri, am văzut integral vreo 95. inclusiv unele ale echipelor care era clar că nu vor conta în lupta cea mare. Am zis, înainte de start, că în etapele superioare nu pot ajunge echipele care nu au ceva în bagaj: antrenor, vedete, știința jocului, blazon, tradiție, chestii care la acest nivel contează și cu bucata, dar mai ales la pachet: dacă vrei titlul, e nevoie de toate. Dar numai dorința nu e nici ea de ajuns, dacă nu e și putirință! Alde Maroc, Belgia, nu mai vorbesc de Iran (care a plecat neînvinsă!), oricît elan și oricîtă ambiție aveau în bagaje, nu vor cîștiga niciodată titlul, din motive pe care le înțelegem toți.
Acest campionat, însă, pentru mine, va rămîne în amintire ca cel mai mînărit (cam la egalitate cu cel din ’66, cînd în finală, un tușier rus a acordat gol valabil pentru o minge care nu trecuse de linia porții, și așa a ajuns Anglia campioană!), prin intermediul VAR și al unor lichele care-l foloseau, printr-un blat jegos între Austria și Algeria care a trimis Iranul acasă, dar mai ales prin pupincurismul borfașului numit Infantino care i-a tras o limbă cît toate zilele unui Trump, pișîndu-se împreună pe Regulamentul sportului în vîrful căreia se află de prea mult timp.
Putea fi o sărbătoare. N-a fost.
