Veștea cea proastă
În politica românească, absurdul nu vine niciodată singur. Vine cu fanfară, cu ștampilă, cu comunicat de presă și, dacă se poate, cu un premier desemnat care este dat afară din partid înainte să apuce să fie dat jos de Parlament.
Adrian Veștea a reușit imposibilul administrativ: să fie propus premier de la Cotroceni și expediat politic de acasă. Un fel de mire scos din nuntă de propria familie, în timp ce încă își potrivea cravata pentru fotografia oficială.
Nicușor Dan, intrat în politica mare cu aerul omului care crede că tabla de șah se mută singură dacă o privești suficient de moral, a făcut iar o mutare de laborator. După Tomac, balonul de săpun trimis să verifice direcția vântului, a venit Veștea, ghiuleaua aruncată peste zid și întoarsă prompt în capul celui care a tras.
Problema nu este doar că Veștea nu are majoritate. Problema este că nu mai are nici partid. Asta, în mod normal, ar fi un mic inconvenient pentru un om care vrea să formeze guvernul. Dar în România normalul este o specie protejată, văzută ultima dată undeva prin anii ’90, pe marginea unei șosele județene.
Veștea a spus, cu o inocență aproape muzeală, că nu s-a mai întâmplat nicăieri ca un partid să-și excludă premierul. Corect. Dar nici nicăieri nu s-a mai văzut un premier desemnat care să rămână liberal doar în oglindă, după ce liberalii i-au tras preșul de sub picioare. În România, însă, orice premier poate deveni independent prin evaporare. Nu demisionează. Se sublimează.
PNL, la rândul lui, joacă rolul partidului care descoperă brusc onoarea după ce a lăsat ani de zile ușa larg deschisă tuturor aranjamentelor. Liberalismul nostru are această calitate rară: se trezește moral exact când îi ia cineva jucăria din mână. Până atunci este pragmatic. După aceea, devine principial. Iar când nu mai are argumente, invocă statutul, acest mic Dumnezeu de buzunar scos la nevoie din sertar.
Dar adevărata capodoperă rămâne la Cotroceni. Nicușor Dan pare convins că poate construi o majoritate din aer, bunăvoință și geometrie morală. Numai că Parlamentul nu este o problemă de matematică, ci o baltă cu crocodili. Iar în baltă nu intri cu rigla. Intri cu barca, cu cârmaci, cu instinct și, uneori, cu stomacul pregătit pentru miros.
Desemnarea lui Veștea este genul de fază în care ai impresia că ai dat gol, alergi spre galerie, îți scoți tricoul, te vede toată țara, iar apoi VAR-ul politic derulează faza și arată că înainte ai faultat în propriul careu. Gol anulat. Penalty împotriva ta. Și, ca bonus, te ceartă și antrenorul că ai sărbătorit prea devreme.
Așa am ajuns la un premier desemnat care caută voturi, dar și certificat de apartenență politică. La un președinte care mută piese fără să verifice dacă piesele mai vor să stea pe tablă. La un partid care își izgonește propria propunere adoptivă. Și la o țară care privește tot spectacolul ca la un accident rutier în reluare: știm că e urât, dar nu ne putem uita în altă parte.
Veștea nu este soluția. Este simptomul
Simptomul unei clase politice care nu mai formează guverne, ci improvizează episoade. Simptomul unui Cotroceni care confundă surpriza cu strategia. Simptomul unui PNL care se miră că șerpii crescuți în curte au învățat drumul spre verandă.
Iar dacă acesta era planul, atunci planul a fost genial în același fel în care este genial să stingi un incendiu cu benzină, apoi să explici că ai vrut doar să verifici direcția flăcărilor.
România nu are încă guvern. Dar are spectacol. Are premier desemnat fără partid. Are partid fără control. Are președinte fără majoritate. Are Parlament fără rușine. Și are cetățeni care, după fiecare episod, descoperă că fundul sacului are subsol.
În concluzie, vestea zilei nu este că Adrian Veștea vrea să facă guvern. Vestea zilei este că Adrian Veștea a devenit, în timp record, Veștea cea proastă.
Doamne, ce-o fi în capul lui de olimpic?
Ni se spune, de câteva zile, că asistăm la o mare strategie politică. Că fiecare desemnare are un sens ascuns, că fiecare eșec e de fapt o mutare calculată, că undeva, într-un birou luminat discret, cineva joacă șah pe cinci dimensiuni.
Nu joacă.
Nu e șah 5D. ”E” table în chiloți și maieu, în fața blocului, cu bere la PET sub bancă și cu pretenții de strategie instituțională.
Dacă exista o mutare lucidă, aceea era simplă: Grindeanu. PSD trebuia trimis să plătească nota propriei moțiuni. Ați dat jos guvernul? Perfect. Luați guvernarea, luați factura, luați TVA-ul, luați deficitul, luați nervii oamenilor.
În schimb, am avut Tomac. A picat înainte să devină soluție.
Acum avem Veștea. Un premier desemnat împotriva propriului partid, devenit nu soluție de guvernare, ci instrument într-o tentativă evidentă de rupere a PNL și de slăbire a lui Bolojan.
Numai că aici apare ironia frumoasă. Puciul anti-Bolojan s-ar putea să-l întărească pe Bolojan. Pentru că, dintr-odată, lucrurile se văd mult mai limpede. Cine e cu partidul și cine e cu combinația. Cine vrea reformă și cine vrea doar supraviețuirea rețelelor. Cine joacă politic și cine doar dă cu zarul, sperând că zgomotul ține loc de strategie.
După Tomac și Veștea, traseul nu mai seamănă cu o combinație subtilă. Seamănă cu o expediție ratată pe Everest, în care fiecare nominalizare lasă câte un reper înghețat în zăpadă.
Tomac a arătat că nu există oxigen parlamentar.
Veștea arată că nici busola politică nu mai funcționează.
Iar Bolojan, pe care au vrut să-l îngroape, riscă să iasă din toată povestea mai puternic decât a intrat.
Pentru că uneori, în politică, adversarii îți fac curățenia mai bine decât ai fi putut să o faci singur.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
