Despre Phoenix s-au scris cărți și încă se mai scriu. Ba chiar s-au făcut și filme. Și se vor mai face… Asta pentru că fenomenul Phoenix este mai viu ca oricînd, prin muzica lăsată nouă, muritorilor.
Săptămîna trecută am revăzut Phoenix, fără Nicolae Covaci. Totuși, l-am simțit pe Nicu mai aproape ca oricînd. Nicu spunea mereu că Phoenix-ul va exista și fără el: „Vreau să stau în public și să aplaud o trupă tînără, care duce spiritul Phoenix mai departe.”
E drept, cei care au trăit pe viu anii de glorie ai trupei vor spune că e imposibil ca Phoenix să mai existe acum. Și, într-un fel, au dreptate – acea energie irepetabilă, acel context, acei oameni nu se mai pot întoarce. Dar, poate că tocmai aici stă esența: Phoenix nu a fost niciodată despre a repeta trecutul, ci despre a-l transforma.
După cum bine știm, Phoenix renaște din propria cenușă. Și asta nu e doar o metaforă frumoasă, ci o realitate care se întîmplă de fiecare dată cînd un muzician cîntă și simte muzica Phoenix, cînd o sală întreagă începe să cînte la unison sau cînd un tînăr descoperă, pentru prima dată, povestea lor.
Pe scenă, am revăzut oameni frumoși și devotați fenomenului: Cristi Gram – unul dintre cei mai buni și rafinați chitariști ai țării noastre, Costin Adam – o voce cu suflet și Flavius Hosu – cel pe care Nicu l-a luat sub aripa sa pe cînd avea doar 13 ani. De data aceasta, fără super familia Săteanu, dar cu Florin Rugăciune (Sanctuar, Timișoara) la chitară bas și cu Sergiu Corbu Boldor la vioară.
În plus, în aprilie, luna lui Covaci, Phoenix va susține concertul „Tamara”, celebrînd moștenirea trupei și ziua de naștere a creatorului. Evenimentele sînt programate pe 19 aprilie la Quantic în București și pe 21 aprilie la Filarmonica Banatul din Timișoara, incluzînd o expoziție a artistului Valeriu Sepi.
Dincolo de formule și nume, emoția transmisă a rămas aceeași. Acea emoție greu de explicat, care nu ține doar de sunet, ci de ceva mai adînc – de memorie, de rădăcină, de identitate. Nu a fost un concert despre absență, ci despre continuitate.
Poate că Phoenix de azi nu mai este cel de ieri. Dar nici noi nu mai sîntem cei de atunci. Și, totuși, undeva, la mijloc, ne întîlnim – în cîntece și-n versuri…
Phoenix există. Nu ca o umbră a trecutului, ci ca o flacără care arde mai departe, liniștit și sigur, în fiecare dintre cei care aleg să o ducă mai departe. Fie să renască!
Alexandra Cuza
