Pentru mine, ultima seară a Festivalului Rock a început… la prînz! Cum de ce? Păi fiindcă superstarul întregului eveniment, Phil Campbell, cel care a cîntat 31 de ani alături de colegii săi din legendarul grup rock Motorhead, anunțase că vine să-și facă probele de sunet la ora 13.00, așa că pe la 12.30 am ajuns și eu în șanț pentru a-l întîlni (ați ghicit!) pe Luci Bucătaru, care și de data asta a lăsat vedeta fără grai: avea, pentru autografe, patru albume Motorhead noi-nouțe. Sigur că eu venisem cu două dintre Enciclopediile Rock în care era scris vizibil și numele lui Campbell, una fiind cea în care aveam deja și autograful lui Robben Ford. Cînd a sosit, Phil a venit direct spre noi, gata echipat cu două markere, și vreo 10-12 minute a tot scris pe cărți și pe discuri. La probele de sunet, în timp ce-i fotografiam, vocalistul (singurul ne-Campbell din grup, ceilalți trei fiind fiii lui Phil) mi-a sărit la beregată: ”No photos during the soundcheck!”. Bine, mă! Numai că nici împușcat nu aș fi putut înțelege de ce. În sfîrșit, trebuia să fie un fițos și la ei!
Seara au fost impecabili. Se vedea și se simțea clasa din fiecare sunet, din fiecare mișcare. Au cîntat de-ale lor, grupul The Bastard Sons avînd vreo patru albume scoase. Au cîntat și ”clasice” Motorhead, ba și ”Heroes”, piesa lui David Bowie, cîntată cîndva și de Motorhead. Seara fusese deschisă de Masterpiece (un foarte bun Metallica tribute band) și continuată de italienii Methedras, vioi.
Însă, Phil Campbell este cel care va rămîne emblematic pentru această ediție, poate cea mai reușită din întreaga istorie de 14 ani a evenimentului. Prietenii de la Legio Phoenix au dat o mînă de ajutor zdravănă și merită adînci mulțumiri, la fel și toate forțele de ordine, ireproșabile pe toată durata Festivalului. I-a ajutat și publicul (5.001 spectatori prezenți), entuziast și civilizat, care nu a creat nici un fel de probleme. Ne vedem la anu`, tot în șanț! Poate cu Uriah Heep, poate cu Jethro Tull?
