Decizînd să studieze în Franța pentu doctorat, absolventul celor două facultăți ale universității ieșene va obține o bursă de la statul român, fiindu-i de mare folos recomandările primite de la foștii lui profesori, Eugen Heroveanu și Ioan Petrovici.
În capitala Franței se impregnează de tot ce îi poate oferi marea cultură a lumii, atît în domeniul juridic, cît și în cel al literaturii și artei (urmează și studii de Litere). Îi amintește pe René Schneider, la ale cărui cursuri participa în mod regulat în amfiteatrele Sorbonei, pe André Lalande, Georges Dumas. În domeniul juridic va urma cursurile unor magistri precum: Henri Capitant, Georges Ripert, René Demogue, René Cassin, Julliot de la Morandière (drept civil); Gilbert Gidel, Achille Mestre René Jacquelin (drept constituțional); Jules Basdevant (drept privat și public); Edmond Maymal, François-Olivier Martin (doi importanți penaliști); Henri Truchy, Charles Rist, Gaston Jèze, Edgar Alix (economie). La Collège de France fiul preotului din Vorniceni are ocazia de a asista la numeroase conferințe: ale celebrului Henri Focillon, ale lui Nicolae Iorga, pe atunci profesor asociat al Sorbonei; ale istoricului Vasile Pârvan; ale Elenei Văcărescu, ale principesei Ana de Noailles, născută Brâncoveanu.
Tînărul doctorand nu-și refuză plăcerea de a merge la muzee și la teatru, la concerte și chiar în excursii, descriind cu real talent literar „viața așa cum am trăit-o la Paris”, cu numeroasele privațiuni, oarecum inevitabile în existența tinerilor. Lipsa banilor îl determină să-și găsească un post, devine pedagog („surveillant”, supraveghetor) al elevilor dintr-o instituție privată din apropierea Parisului, unde primește masa și 50 de franci, dar îndură frigul teribil al iernilor umede din regiunea pariziană.
Teza de doctorat, intitulată „La notion de droit subjectif dans le droit privé”, a fost prezentată în public pe 14 martie 1931, din juriul examinator făcînd parte Georges Ripert, Lois Le Fur și René Cassin: „La susținerea tezei mele de doctorat René Cassin mi-a adus aceleași elogii ca și ceilalți profesori din juriu, semnînd procesul-verbal pentru ca lucrarea mea să fie notată nu numai cu <foarte bine >, dar să fie în același timp <reținută> pentru concursul de premiere a celor mai bune teze de doctorat din acel an, 1931”. (p. 138) Pe 11 iulie 1932 teza sa va fi premiată de Facultatea de Drept din Paris.
Conștient de necesitatea continuării pregătirii, Octavian Ionescu face studii de specializare și aprofundare în Germania (Freiburg-im-Breisgau) și Austria în sumbrii ani 1932-1936, cu ajutor (bursă) de la Fundația Rockfeller. La Frankfurt-pe-Main o cunoaște în 22 ianuarie 1933, „într-o duminică geroasă cu zăpadă”, în cursul unei excursii studențești, pe cea care urma să-i devină soție: „domnișoara Rica-Cécile Voisin, studentă, elvețiancă franceză, venită să-și perfecționeze cunoștințele de limba germană la universitatea din acest oraș”. Pe cei doi îi leagă limba franceză, pasiunea pentru poezie, Rica fiind interesată de Elena Văcărescu și de cultura română.
Informații importante din punct de vedere istoric pot fi citite în relatarea unui „eveniment extrauniversitar” ce are loc la începutul lui august 1936, Olimpiada: „Pe Hitler l-am văzut de cîteva ori: fie trecînd cu automobilul lui escortat, în picioare și cu salutul său caracteristic, cu mîna dreaptă, fie mai de departe, la serbări de 1 mai, devenită atunci ziua națională a Germaniei, fie o dată la Operă (Staatsoper) din Berlin, cu întregul guvern”. (p. 177)
Căsătoria cu „domnișoara Voisin” încununează acest parcurs. După o lungă corespondență cu tînăra elvețiancă, „gîndurile și hotărîrea de căsătorie s-au precizat pentru amândoi”. Mai întîi o invită pe viitoarea soție la București, pentru a o familiariza cu un mediu complet diferit de cel occidental. După ce formalitățile oficiale sînt încheiate, căsătoria celor doi are loc pe 30 iulie 1938, în fața ofițerului Stării civile elvețian din orașul Bienne, iar cea religioasă – creștin-ortodoxă, oficiată în limba franceză – după o zi, „în bisericuța de pe un munte din apropiere: la Macolin, de unde, în depărtare, la orizont, spre răsărit, se vedeau Alpii acoperiți de zăpezi”. (p. 213) Credincios tradiției românești, Octavian va aduce lumînările de cununie în țară, pentru a fi aprinse în timpul slujbelor la biserica din satul său natal, Vorniceni. Copiii apar în anii următori: Lucian (născut la 30 mai 1939, acesta va urma profesiunea tatălui, doctor în Drept al Universității din București); Ilinca (5 mai 1941, studii de Litere la Iași, doctorat la Sorbona) ; Gabriel (21 ianuarie 1943, doctor în medicină în 1979, eminent chirurg cu spectaculoase rezultate); Marina, mezina familiei (29 iulie 1949, doctorat în Literatură franceză, Universitatea din București).
Parcursul profesional este relatat în acest captivant volum de memorii cu acuratețe: membru al Consiliului legislativ din București, pînă la desființarea acestei structuri. Apoi profesor de Drept civil la Universitatea din Iași – 1942 – ceea ce reprezintă o mare împlinire. Caietul VII trece în revistă densa activitate profesională și științifică într-o perioadă sumbră pentru toată țara. După instaurarea comunismului au loc epurări politice la universitatea ieșeană, iar paginile din acest caiet consemnează cu precizie operațiunea de decapitare a intelectualității românești, distrugerea programată a științei juridice (zeci de profesori sînt îndepărtați din învățământul superior din motive politice, ceea ce produce „zguduiri mari”). Reforma din 1949 impune o nouă orientare ideologică, materialismul dialectic, iar schimbarea s-a produs cu „inerente greșeli sau exagerări.”
În 1950 și Octavian Ionescu este eliminat din universitate, cu toate că s-a ținut departe de politică pînă atunci. Ca un adevărat luptător, hotărăște să-și continue existența demn: el, marele Profesor universitar, cu doctoratul la Sorbona, va fi un modest dascăl la diferite școli din Iași, timp de 12 ani: „Prima grijă ce am avut a fost să-mi cumpăr o pereche de bocanci, ca să înfrunt glodurile drumurilor neasfaltate atunci”, cu toate că „a-ți procura o pereche de încălțări groase era un lucru foarte greu”. (p. 299) Pînă la pensionare, la 61 de ani, în plină forță intelectuală, este încadrat în diverse posturi, unele cît de cît corespunzătoare studiilor (de exemplu, Liceul Național), altele de-a dreptul umilitoare (maistru fierar supraveghetor la Școala Profesională Specială de Îndreptare și Corecție sau profesor la Școala Ajutătoare din Iași). Octavian și Rica fac eforturi disperate în anii aceia pentru a asigura un trai decent copiilor, pentru a supraviețui: cursuri particulare de franceză, engleză, germană, mici joburi pasagere și umilitoare.
În ultima perioadă a vieții, Octavian Ionescu a fost un activ participant la congrese științifice de înalt nivel în domeniul dreptului, pentru că – așa cum spune – astfel de preocupări au fost „o constantă a vieții mele”. Sînt enumerate și prezentate succint manifestările științifice în domeniul filosofiei dreptului la care eminentul jurist român a participat, fie fizic, fie prin lucrări: Roma (1937), Milano- Gardone Riviera (1967, aici autoritățile comuniste au refuzat să-i acorde dreptul fundamental de a călători în străinătate); Bruxelles (1971); Madrid (1973); Saint Louis, USA (1975); Sydney și Canberra (1977); Basel (1979). După cum spune Marina Mureșanu Ionescu, îngrijitoarea volumului, la ultimul congres, autorul acestor memorii nu a mai putut participa: Edinburgh, Scoția, 1989. Intens supravegheat de Securitate, scrierile lui pe tema drepturilor omului sînt percepute de autoritățile comuniste ca fiind subversive. Totuși, textul comunicării a fost publicat postum.
Octavian Ionescu s-a stins din viață la 15 noiembrie 1990, după ce a avut fericirea de a asista la căderea comunismului. Ultimul său text, un cîntec de lebădă, era consacrat emblematic „ideii care i-a luminat întreaga viață profesională și personală, aceea a drepturilor omului, idee pe care a anticipat-o vizionar în teza sa de doctorat”. (p. 393, EPILOG).
Am parcurs acest volum ca pe o carte de istorie. O mărturie asupra unei epoci, a contextului în care a evoluat fiul unui modest preot de țară dintr-un județ sărac al României. Totul se derulează ca o poveste cu lumini și umbre, cu frămîntări și momente de împlinire, cu muncă răsplătită după merit sau, dimpotrivă, cu șicane absurde.
Am descoperit un model de rectitudine morală și intelectuală, care a reușit să rupă zăgazurile fricii ce-i paraliza pe români în anii totalitari. De aceea, „Amintiri din viața mea” de Octavian Ionescu trebuie să stea alături de cărți care depun mărturie – printr-o introspecție lucidă – atît asupra propriei persoane, cît și asupra lumii ante și postbelice, dincolo și dincoace de Cortina de Fier.
Elena Brândușa-Steiciuc
