,,Actorii sunt dovezi vii ale faptului că sufletul există”, spunea Adrian Pintea. Am vrut numaidecît să încep cu această afirmație, pentru că, de această dată, vă invit la întîlnire cu o figură deosebită a urbei noastre, care ne face mîndri pe oriunde s-ar duce cu arta ei. Pe Maria Teișanu o cunosc de ani buni, am admirat-o mereu din umbră pentru frumusețe, eleganță și ambiție. Cu toate astea, abia acum am avut ocazia să îi ,,aduc la cunoștință” acest lucru. Parcă mai ieri ne-am întîlnit întîmplător pe culoarul Facultății de Litere, la USV, iar eu, uimită dar și încîntată, am întrebat-o dacă vom fi colege. Răspunsul ei a venit direct și sincer: ,,Nu, eu vreau să dau la teatru! Îmi voi urma visul. Ceea ce te sfătuiesc și pe tine!”. Țin minte că am zîmbit și mi-am spus în gînd: ,,Curajoasă fată!”. După aproape 8 ani, am regăsit o Mărie la fel de răzbătătoare, cu un formidabil bagaj de cunoștințe și aceeași nestăpînită poftă de viață. A fost o adevărată încîntare să îi fur câteva cuvinte, pentru a vă convinge și pe voi că e savuroasă. Iar acum îmi cîntă-n cap Proud Mary… sau ,,mândră Mărie”, așa cum e bucovineanca noastră.
Alexandra Cuza: Maria, ne cunoaștem de ceva vreme, ți-am urmărit cu viu interes și bucurie parcursul artistic și pot spune cu mîna pe inimă că mă mîndresc cînd văd că un tînăr talentat, cu har și viziune își urmează visul. Mai ales cînd mai e și din mîndra Bucovină! Totuși, ce-ți veni cu actoria? Ce sau cine te-a motivat în alegerea acestui drum?
Maria Teișanu: Alexandra, și eu te-am urmărit cu viu interes în tot timpul ăsta și uite că abia acum ne spunem asta. Ai cuvinte foarte frumoase pentru mine și știu că sînt sincere, eu însă sînt mai dură cu mine și recunosc că nu prea am avut vreo viziune cînd am ales actoria. Acum poate mi s-au conturat niște idei despre industrie și văd altfel spectacolele de teatru și filmele, dar înaintea mea văd în continuare un necunoscut și sînt uneori un om al deciziilor pripite. Cam așa a fost și cu actoria, am zis să fac asta fără să știu în ce mă bag și ce mă așteaptă, convinsă oarecum de o mamă artistă care nu contenește să fie mîndră de cîte o realizare a mea. Sînt un om norocos, cu părinți care m-au susținut întotdeauna în deciziile mele, cea de a fi actor, atît de nobilă în nume, fiind greu de îngurgitat pentru unii care nu înțeleg recompensele creației, plătite cu toate resursele artistului care își asumă acest drum.
A.C.: Tu ești suceveancă, mai bine zis bucovineancă ,,cu acte-n regulă”. Dar de-a lungul timpului ai fost ,,adoptată” de mai multe orașe mari din țară. Ce te-a determinat să alegi Facultatea de Teatru și Film din Cluj-Napoca?
M. T.: Sînt chiar o rădăuțeancă, știi, ca ciorba celebră – trebuia să fac gluma asta. După liceu am vrut cu orice preț să plec de-acasă cît mai departe, într-un loc cît mai diferit. Inițial am vrut Bucureștiul, dar m-am îndrăgostit incurabil de Cluj după o săptămînă petrecută acolo și, încăpățînată cum mă știu, am insistat la soartă și m-am văzut cu bagajele în camera de cămin din Hașdeu. Iar restul e cea mai frumoasă istorie a mea de pînă acum.
A.C.: Îți mai amintești cum a fost prima întîlnire cu publicul?
M. T.: Cred că nu am cum să uit prima întîlnire cu publicul. De fapt, nu am cum să uit orice întîlnire cu publicul, pentru că este o degajare de energii atît de puternică și se imprimă în suflet grămezi de emoții, iar tu sînt sigură că mă înțelegi. În primul spectacol din facultate m-am simțit neobișnuit de bine, liberă și… specială. Din păcate și fericire, în același timp, ne place pe scenă și odată ce îți intră pe sub piele viermișorul ăsta, cu greu te mai poți lipsi de ce simți în piept cînd te dăruiești ochilor curioși din umbră. Am amintit de primul spectacol, ca să nu zic de întîlnirea cu publicul de părinți de la grădiniță, cînd aveam de spus o poezie pe care am uitat-o complet și iremediabil – dar măcar aveam papucei roșii de lac!
A. C.: Ce a urmat după absolvirea facultății?
M. T.: Noi am fost instruiți de profesorii-artiști-profesioniști-oameni de la facultatea din Cluj (fără excepție, fiecare aplecat real spre student) ca după absolvire să începem treaba, pe oriunde, doar să profesăm. Cu gîndul ăsta a început o căutare cu încercări, reușite, eșecuri, dureri, bucurii. Eram masterandă la Cluj și mergeam în proiecte, la castinguri, în București, Constanța, chiar și acasă la Suceava. Am mers atît de mult cu trenul și chiar de curînd mi-am dat seama cîte feluri de oameni am cunoscut pe căile ferate române – am găsit partea bună, vreau eu să cred.
A.C.: Care este rolul cu care ai rezonat cel mai bine? Dar regizorul?
M.T.: Experiența marcantă a lumii lui Shakespeare îmi rămîne în continuare adînc înfiptă în amintire, atunci cînd am înțeles cum e să întrupezi și să dai viață unor cuvinte atît de bine legate. Nu știu să mă fi bucurat de o revelație asemănătoare după facultate, dar pot să-l amintesc pe colegul meu actor, ulterior devenit regizor, Norbert Boda, cu care am lucrat la cîteva proiecte – cred că rezonăm într-un fel foarte benefic pentru creație: eu îi apreciez universul, iar el îmi dă acordul pentru soluțiile mele; e ceva destul de rar. Acuma că am zis, sper să creadă și el la fel… Îl amintesc și pe Alexander Hausvater în lumea căruia m-am simțit liberă să ard, nejudecată – pentru că propria voce critică din noi e poate cel mai periculos dușman al artistului.
A.C.: Te-ai gîndit vreodată să părăsești țara? Cu speranța că lucrurile și vremurile vor reveni la normal cît mai curând este străinătatea o opțiune pentru a-ți urma în continuare visul?
M.T.: Nu știu de ce, dar niciodată nu mi-a surîs ideea de a părăsi țara. În adolescență mă agățam de argumentul de a rămîne aici pentru că este nevoie de noi și mi se părea extrem de ipocrit să te plîngi și să pleci după. Acum sînt mai puțin extremistă, dar străinătatea este în continuare o variantă prea departe de mine; ar trebui să se rupă ceva în mine ca să iau decizia asta și ar fi un drum doar dus, sînt sigură.
A.C.: De ceva timp ai revenit acasă, în Bucovina. Cum ai reușit să treci peste această perioadă critică, care a afectat toate domeniile, dar mai ales cel artistic?
M.T.: Mă bucur mult să spun că a fost o perioadă foarte benefică pentru mine, nu lipsită de tensiuni, care mi s-ar fi întîmplat oricum, doar că în alte contexte. Am fost ca într-un leagăn, într-o oglindire continuă cu sufletul și mintea mea, privind brazii și munții zonei noastre binecuvîntate, cu adevărat. Nu vreau să mă atașez prea tare și să-mi uit misiunea, pentru că, apropo de ce spuneam mai sus, cred că este nevoie să căutăm soluții pentru arta noastră, mai ales că am văzut cu toții că sîntem singurii cărora ne pasă de ea, defapt.
A.C.: Ce citește/urmărește/ascultă Maria Teișanu? Ce o relaxează în aceste vremuri de restriște?
M.T.: Maria citește Murakami, urmărește cu precauție seriale (pentru că mă acaparează și uit să dorm), ascultă muzicile ei și mai întîlnește pe drum altele noi. Mă relaxează inclusiv uitatul pe pereți, ceva ce am uitat complet în ultimii ani – e necesar să îi dăm pauze creierului, să lăsăm ochii să vadă ce vor și să nu simțim nimic. Mă relaxează pădurea și vorbitul păsărilor dintre copacii ei, cu care încerc și eu să comunic uneori, dar nu mă bagă ele în seamă. Și mă mai ajută să completez cîte o idee la cîteva planuri personale, profesionale, care vreau să prindă viață într-un viitor cît mai apropiat.
A.C.: Unde te vezi peste 5 ani?
M.T.: Peste cinci ani mă văd într-un loc cu ferestre mari și luminoase, cu cel puțin o pisică și, indiferent ce aș lucra, să zîmbesc. Sau poate o să am așa mult noroc că îmi fac emisiunea mea și te chem pe tine să-ți iau un interviu unde să îți zic: „Mai ții minte ce m-ai întrebat acu` cinci ani?”.
A.C.: Ce i-ai spune Mariei din trecut și ce sfat le-ai da tinerilor care sînt acum la început de drum?
M.T.: M-ai ghicit, sînt o fire tare sfătoasă. Maria din trecut a cam făcut ce a vrut ea; nu i-aș spune nimic, aș privi-o doar cum are curaj să se avînte și poate aș interveni să o impulsionez și mai tare. Asta le-aș spune și tinerilor la început: să asculte cu jumătate de ureche ce spun alții, iar cu restul ce le cere sufletul – nu e necesar să ridicăm munți ca să fim fericiți. Dar dacă asta e dorința, totuși, să nu uite să dăruiască mai departe „muntele”, că e mai frumos cînd sînt mai mulți invitați la masă, nu? Îți mulțumesc mult pentru interviu, Alexandra. Îmi doresc să visăm în continuare și să trăim momentul ăla din film în care personajul principal realizează că „ăsta e momentul pentru care am muncit pînă acum, ce bine se simte!”.
