Nu resping nici o formă de artă, oricărei culturi ar aparţine, dar filmele indiene nu sînt în eşalonul superior al preferințelor mele cinefile. Aşa că am avut reticenţe faţă de vizionarea acestei pelicule, atrăgîndu-mă mai mult curiozitatea de a vedea o producţie dublu premiată la Cannes, cu Prix de l’Avenir conferit tinerelor speranţe şi Premiul FIPRESCI acordat de către critici. Am avut bucuria să descopăr însă o dramă autentică, născută la ciocnirea dintre tradiţia unei Indii încremenite în timp cu modernitatea şi impactul mentalităţii de sorginte occidentală.
Fără emfază ditirambică bollywoodiană, fără retorica aceasta obositoare şi agasantă, filmul lui Neeraj Ghaywan are şi culoarea locală a oraşului Benares cu Gangele lui sfînt, şi o împletitură alambicată a unor poveşti de dragoste, dar şi o privire critică asupra stratificării sociale în caste. Scenariul foarte frumos construit te conduce în această lume în care drama se construieşte pe relaţii interzise, pe care însă iubirea le ignoră, deznodămîntul acestei ieşiri din normă fiind dur, cu consecinţe îngrozitoare. Asistăm pe parcursul celor 103 minute la dispariţia a cîte o parte a celor două cupluri, cel rămas luptîndu-se să-şi înţeleagă soarta şi să proceseze durerea de a-şi fi pierdut perechea. Uimeşte însă decența şi felul interiorizat în care personajele îşi trăiesc dramele lăuntrice, doar arareori exteriorizate, dar şi abordarea oarecum resemnată a vieţii care trebuie trăită şi acceptată aşa cum e. Finalul acordă o speranţă, şi deşi nu îl putem numi chiar happy ending nu exclude alte începuturi, sub alte auspicii, poate chiar unele fericite.
Şocant în scenele care înfăţişează crematoriul artizanal – în fapt o afacere de familie – cu trupuri ce ard pe rugurile de pe malul Gangelui, naiv în scenele de iubire ale celor două cupluri de îndrăgostiţi, dur în părţile în care descoperim corupţia sistemului şi revoltător în acelea care portretizează mizeria umană, acest film cucereşte şi impresionează într-un mod direct, livrînd o emoţie autentică.
MASAAN are momente de un dramatism tulburător, dar şi unele de o ingenuitate absolută, în această simplitate stînd farmecul particular, dar distinct al scenariului. Imaginile şi coloana sonoră sînt de excepţie, finalul lăsîndu-ne impresionaţi în acelaşi fel şi cu aceleaşi mijloace în care o fac producţiile hollywoodiene, faţă de care povestea hindusă nu este cu nimic mai prejos.
Și este clar că această peliculă ar merita poate mult mai mult interesul publicului decît unele dintre filmele cu pretenţii şi marchetizare “artistică” de peste Ocean. Aşa că vă sfătuiesc să lăsaţi deoparte toate preconcepţiile şi să nu rataţi pe Netflix o vizionare a unui film care o să vă aducă satisfacţii cu autenticitatea şi puritatea lui indiană.
Michaela Platon,
Jurnalist de film
