Un concert Shakira, cadoul pentru mine, articolul despre concert, cadoul pentru mama mea

Există momente în care viața îți oferă exact ce ți-ai dorit, doar că uită să îți prezinte și lista de termeni (sau termene) și condiții.

Dacă ar fi să recunoaștem, fiecare dintre noi are câte un vis. Tu, stimate cititorule, poate visezi la o casă cu grădină, la un concediu într-o destinație exotică sau la o viață în care salariul să-ți ajungă până la sfârșitul lunii. Eu am visat să ajung la concertul Shakirei. Și, ce să vezi, chiar am ajuns! Ba chiar am și scris despre asta în Jupânu’. Numai că, între vis și realitate, viața mai strecoară câte o piedică, o lecție, ca nu cumva să ni (mi) se urce faima la cap.

Că una e să ajungi la Shakira, alta e să scrii despre experiența asta și cu totul alta e să-i duci născătoarei de tine (mamei) articolul în varianta tipărită, pentru că, mai nou, până și gazetele (adică, pagini cu informații în format PRINTAT) s-au mutat în online.

Dar să nu punem carul înaintea boilor.

Am vrut să-i dăruiesc mamei mele primul articol (scris de mine) apărut în Jupânu’, dar am descoperit (cu stupoare aș putea spune) că articolul a apărut online. Doar online. Și uite-așa, de la visuri mari, am ajuns să caut imprimantă.

Ca să înțelegi cum am ajuns aici, trebuie să ne întoarcem puțin în timp, la începuturile mele în ale scrisului. Legătura o vor descoperi mai târziu cei care citesc până la final. Să sperăm c-o să și merite lectura.

Așadar, să facem un salt înapoi, ca racul, cum se spune în popor, până la vremurile când scrisul reprezenta o ocazie bună să-mi arăt talentele. Și bonus, să iau și note bune la școală.

Pasiunea a apărut prin generală, când m-am hotărât să scriu parodii după diverse texte de-ale lui Caragiale. Nu că legendarul Caragiale ar mai fi avut nevoie de parodii. Stilul dramatic, satiric și de miștocăreală era deja on point. Da, am scris „miștocăreală” și în compuneri. Pentru că, folosit în contextele potrivite, nu e limbaj de cartier, ci licență poetică.

La un moment dat, una dintre aceste isprăvi mi-a adus un 10 la română. Nota mi-a luminat nu doar carnetul de note, ci și mintea. Dacă tot puteam să fac haz de necaz și să-i fac pe alții să râdă din câteva rânduri, de ce să nu visez că într-o zi voi ajunge scriitoare. De satiră, desigur, că la asta părea că mă pricep?!

A urmat liceul. Cum matematica nu-mi provoca nici pe departe aceeași emoție ca scrisul, am ales profilul Filologie, Jurnalism de la Colegiul Național “Mihai Eminescu”, cunoscut de suceveni simplu: Pedagogic. În mintea mea, planul părea simplu. Fac mișto și ajung scriitoare. Oare avea să fie chiar așa de simplu?!

Au urmat patru ani plini cu de toate, iar eu am continuat să scriu, chiar dacă nu mă apucasem de romane profunde, cu personaje măcinate de întrebări “to be or not to be” alias “a fi sau a nu fi“ … scriitoare. Mă atrăgeau mai degrabă satira, ironia și ocazia de a lua peste picior câte o situație care se cerea a fi luată peste picior. Și au fost. Destule.

Facultatea a venit firesc. Am ales Comunicare și Relații Publice, la USV, unde am avut ocazia să mă apropii și mai mult de lumea presei și a scrisului. Au urmat practicile de specialitate în presa scrisă, la radio și la televiziune. Am trecut prin redacții, am scris și am învățat o lecție prețioasă: jurnalismul nu înseamnă doar să ai idei și să știi să legi câteva fraze. Însemna multă muncă, inspirație, aspirație, deadline-uri. Un fel de du-te vino continuu.

În tot acest timp, aveam și eu un ideal profesional: să ajung (un fel de) Andreea Esca. Evident, varianta de pe AliExpress. Pentru cine nu știe, AliExpress este un site chinezesc cunoscut pentru produsele ieftine, uneori copii ale unor articole mult, mult mai scumpe. Varianta originală era deja ocupată, așa că mă mulțumeam să devin și o copie 1 la 1, marcă chinezească (cu suflet românesc).

Dar nu vreau să vă plictisesc cu tot istoricul vieții mele. Doar nu scriu pentru rubrica de matrimoniale și nici nu încerc să-mi fac reclamă, în speranța că mă descoperă vreun impresar (sau editură). Deși, nu m-ar întrista deloc (absolut deloc) nici acest scenariu. Așa că, să dăm filmul înainte, fast-forward, cum se spune mai nou, sau, vorba poetului român, trecut-au anii…

Uite-așa am ajuns în prezent, cu un articol scris despre concertul Shakirei, publicat în ediția ONLINE a Jupânului (De la Suceava la Shakira: un vis, un avion scump și un Uber de 60 de euro. Pentru Shakira, nici 1.000 de lei nu par chiar atât de mulți). Concertul fusese o dorință veche, articolul a venit natural după, iar eu mă gândeam că următorul pas firesc era să-i duc mamei un exemplar tipărit. Să aibă și ea, femeia, motiv de laudă și dovadă de pus la loc de cinste pe frigider (între lista de cumpărături și un magnet din Madrid). Că doar fiecare mamă își laudă copilul sau fiecare cioară își laudă puiul.

Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg, sau mai bine spus, din tipografie. Articolul a fost publicat online, iar eu am rămas “netipărită”. Dacă stăm să ne gândim, e ca și cum aș fi spus că am fost la concertul Shakirei, când, de fapt, m-am uitat la transmisiunea live de pe YouTube. Important e că a fost live! Cu o cameră suficient de bună și un cadru ales cu grijă, puteam face chiar și o fotografie de aproape cu artista. Ea, la Madrid, pe scenă, iar eu, la Suceava, în living. Distanța ar fi fost doar un detaliu tehnic. Cam așa și cu articolul: el există, poate fi citit, recitit și trimis mai departe. Doar că, dacă vreau să-l pun în mâinile mamei mele, trebuie să-l scot din online și să-l aduc pe hârtie. Cu alte cuvinte, să printez un articol dintr-o gazetă care, în mod normal, se tipărește.

Se pare că vremurile ne rezervă tot felul de surprize. Criza financiară naște anomalii, iar presa scrisă ajunge să fie scoasă la imprimantă de autorul însuși. Partea bună e că am prins-o pe Shakira live și nu a trebuit să mă mulțumesc cu o înregistrare. Iar mamei mele îi voi putea oferi originalul: articolul meu, în carne și oase… mă rog, în cerneală și hârtie. O ediție limitată, cu autograf la cerere. Contra cost, desigur.

Unele visuri se împlinesc exact așa cum te aștepți. Altele vin cu mici ajustări de buget. Pentru că tot e un subiect la modă: rectificarea bugetară. Important de spus este că articolul acesta va ajunge la mama. Pentru că, spre norocul meu, am primit a doua șansă la viață. Viața de scriitoare. Iar acest articol va apărea în format fizic, negru pe alb.

Cât despre articolul cu experiența madrilenă (alias shakiriană*), cine caută, găsește. Nu la chioșcul de ziare, ci online, la un click distanță. Iar cine vrea varianta tipărită, o poate admira pe frigiderul mamei mele. Cu o mică precizare, nu a fost tipărită la tipografie, cum ar fi fost firesc pentru un articol dintr-o gazetă tipărită, ci la imprimanta unei prietene. Că, vorba aia, omul sfințește locul, iar în vremurile astea…aparent prietenul sfințește imprimanta. Cu apă și tuș.

Dacă ai citit până aici, îți mulțumesc pentru răbdare. Dacă ai sărit direct la final, te înțeleg. Trăim vremuri în care până și răbdarea a ajuns un lux. În orice caz, eu mi-am bifat obiectivele: am ajuns la Shakira, am scris despre asta și am ajuns, în cele din urmă, și în ediția tipărită a Jupânului. Mama va avea motiv de laudă printre colegele de la serviciu, iar eu pot spune că am făcut și presă, și logistică. La următorul articol, poate mă ocup și de distribuție. Și, desigur, fără falsă modestie, voi îndrăzni să mă aleg ca unul dintre personajele principale.

Până atunci, însă, vorba “francezului”, to be continued.

Laura Hoșman, redactor Radio Top Suceava