POLLY SAMSON: Totul se naște în urechea celui care ascultă și în ochiul celui care privește
Acum trei ani publicam un interviu la care, la începuturile mele în jurnalism — și mai ales ca fan dedicat pe vecie muzicii lui David Gilmour — nici nu aș fi îndrăznit să visez. Polly Samson a fost una dintre surprizele mari în timidul meu traseu profesional.
O figură marcantă a literaturii britanice contemporane, Polly Samson s-a apropiat de România în 2022, odată cu lansarea în limba română a romanului ei A Theatre for Dreamers — Un teatru pentru visători, în traducerea lui Vali Florescu. Un an mai tîrziu a urmat și The Kindness — Bunătatea, în traducerea lui Carmen Pațac. Pentru asta, le mulțumim prietenilor de la Humanitas Fiction.
Pe lîngă romanele și versurile care au devenit, pentru mulți dintre noi, parte din „coloana sonoră a vieții noastre”, Polly Samson ne-a oferit în tot acest timp, prin intermediul fotografiei, o privire sinceră în universul creației lui David Gilmour.
În ultimii douăzeci de ani, ea a imortalizat momente rare din cariera și viața artistului, dar mai ales a omului David Gilmour: în studio, în turneu sau în intimitatea vieții de familie. Fotografia a devenit pentru Polly ceva mai mult decît o simplă pasiune în momentul în care a fost desemnată „fotografa oficială” a albumului On an Island și a turneului care a urmat, realizînd mii de cadre — o cronică vizuală a muzicii, a călătoriei și a prieteniei. Mereu m-a fascinat camaraderia din jurul lui David Gilmour, iar Polly a expus totul atît de sincer și natural în fotografiile ei.
Odată cu lansarea fizică, în toată lumea, a concertului David Gilmour – Live at The Circus Maximus, a apărut și cartea Luck and Strange — Studio/Live, o cronică foto care documentează procesul de înregistrare, repetițiile și spectacolele care au însoțit lansarea discului Luck and Strange. Cu acces nelimitat — în studio, în culise, pe scenă, la repetiții și în momentele de relaxare — Polly Samson nu ratează nimic. Folosindu-și obiectivele și aparatele Leica preferate, ea trece cu ușurință de la fotografiile de studio — în decoruri intime și realizate pe film alb-negru — la cadre digitale vibrante, pline de culoare, surprinzînd momente live electrizante. Multe dintre aceste fotografii se regăsesc și pe paginile de social media ale lui Polly Samson.
După magia trăită live la Royal Albert Hall, în octombrie 2024, și după lansarea acestui album foto — care nu ar trebui să lipsească din bibliotecile iubitorilor de fotografie — mi-am dorit nespus să aflu chiar de la Polly cum reușește să păstreze intactă emoția unui asemenea moment.
Alexandra Cuza: E o adevărată bucurie să te avem din nou alături de noi, Polly. Prima dată cînd am luat contact a fost în 2022, cu prilejul lansării în limba română, la Humanitas Fiction, a fermecătorului tău roman A Theatre for Dreamers. Acea conversație a rămas vie în mintea multor cititori — prin felul în care ai vorbit despre insula Hydra, despre creație și despre cum dragostea și arta se modelează neîncetat una pe cealaltă.
Acum revii cu ceva oarecum familiar și, în același timp, complet nou. David Gilmour — Luck and Strange: Studio/Live marchează primul tău proiect fotografic major — o colecție care documentează, prin propriul tău obiectiv, procesul de creație și turneul de promovare a celui mai recent album al lui David. Este un volum intim, elegant și profund personal, care surprinde nu doar muzica, ci și momentele calde, umane, din jurul ei. Această nouă carte pare o extensie firească a universului tău creativ. Cînd ți-ai dat seama că fotografia ar putea fi o altă cale de a spune povești pe care, cîteodată, cuvintele nu le pot atinge pe deplin?
Polly Samson: Mereu am fost atrasă de fotografie, iar începutul folosirii zilnice a unei camere rangefinder a coincis cu momentul în care David a început să lucreze la albumul On an Island. Apoi am continuat la repetițiile pentru concertul Live 8. A fost, așadar, o evoluție de două decenii, folosind aceeași cameră (o Leica M, atît în variantă analogică, cît și digitală) și aceleași obiective fixe, pentru a surprinde ceva din universul lui David — în timp ce cîntă acasă, în studio și în turneu, de-a lungul a douăzeci de ani.
Multe dintre fotografiile mele au fost folosite ca grafică pentru albumele sale sau, pur și simplu, au însoțit tot pachetul asociat albumelor — discurile, materialele promoționale și alte publicații — dar niciodată nu mi-am făcut alte planuri în legătură cu asta.
Abia în timpul înregistrărilor Luck and Strange, Po (Aubrey Powell — grafician și cofondator Hipgnosis) mi-a sugerat să fac, mai întîi, un album foto care să suprindă imagini din studio, în timpul realizării discului și, de ce nu, încă unul care să surprindă momente din concerte. Am reunit însă ambele idei într-un singur volum.
Nu cred că fotografia poate concura cu cuvintele. Destinația este aceeași. Totul se naște în urechea celui care ascultă și în ochiul celui care privește.
A.C.: Totuși, scrisul și fotografia sunt oarecum opuse — ai spus, la un moment dat, că scrisul vine din interior, iar fotografia te obligă să fii în exterior. Cum ai alternat cele două „lumi” în cadrul acestui proiect?
P.S.: Atunci cînd scrii, este necesar să creezi o întreagă lume imaginară, cu personaje și povești inventate de tine. Nu pot face asta inspirîndu-mă din fotografie — cel puțin, nu am găsit încă o modalitate de a face ambele lucruri simultan. Cînd scriu un roman, nu observ aproape nimic din jurul meu, pentru că sunt complet absorbită de ceea ce creez în mintea mea. Pe cînd atunci cînd am camera în mînă, urmăresc mereu schimbările de lumină, compoziția, dinamica cadrelor etc. Asta am făcut și acum.
A.C.: Spuneai că „ești fascinată de felul în care David își exprimă emoțiile prin mișcare.” A existat vreun moment, în studio sau în turneu, în care ai simțit că ai surprins ceva ce depășește simpla imagine a artistului — o clipă care să dezvăluie omul din spatele muzicii?
P.S.: Da, dar, din păcate, fotografia nu se află în carte. Este o imagine în care el este întors cu spatele la public, chiar înainte de un solo, și se uită pierdut spre mine. Există una asemănătoare în volum, dar în aceasta despre care îți povesteam — pe care n-am inclus-o în album — părea că mai are puțin și va plînge…
A.C.: Prezența fabuloasei Romany Gilmour în acest turneu adaugă, fără îndoială, o notă personală proiectului. Cum a fost să o surprinzi, de această dată, în postura de muzician și în ce fel prezența ei ți-a influențat abordarea fotografică?
P.S.: Romany este celălalt subiect preferat atunci cînd vine vorba de fotografiat, așa că a fost incredibil să o am acolo. Mi-a plăcut enorm să o surprind în diferite ipostaze. Și ea se ocupă de fotografie și înțelege perfect cum se construiește o imagine și cît de importantă este lumina, de exemplu. În plus, este extrem de carismatică și a fost o sursă minunată de energie, atît pe scenă, cît și în afara ei.
A.C.: Ce sentiment te încearcă acum, privind toate aceste momente împărtășite cu publicul?
P.S.: Sunt incredibil de recunoscătoare că Aubrey Powell m-a motivat să public acest album. De asemenea, îi datorez acest lucru extraordinarului realizator de televiziune, regretatul Alan Yentob, care m-a încurajat ani de zile să iau fotografia în serios și care a scris prefața.
Acum, cea mai mare dorință a sa este pe cale să se împlinească: va urma o expoziție la Leica Gallery din Londra, iar faptul că el nu mai este aici să vadă, mă întristează profund. Mulțumesc, Alexandra, pentru cuvintele tale frumoase și pentru întrebările interesante!
În cronica show-ului din 9 octombrie 2024, de la Royal Albert Hall, spuneam că îi suntem datori (și) lui Polly Samson pentru tot ce am trăit acolo. I-am mulțumit atunci, îi mulțumesc și acum — pentru că, prin ochii și talentul ei, magia a devenit palpabilă.
Mă înclin, Polly Samson!
Foto: Polly Samson
Alexandra Cuza
***
A.C: It’s such a pleasure to have you back, Polly. The last time we spoke was in 2022, when we talked about the Romanian translation of your luminous novel A Theatre for Dreamers. That conversation stayed with many readers — the way you spoke about Hydra, creativity, and how love and art constantly shape one another.
Now, you’ve returned with something both familiar and entirely new. ‘David Gilmour — Luck and Strange: Studio/Live’ marks your first major photographic project — a collection that documents the making and touring of David’s latest album through your own lens. It’s intimate, elegant, and deeply personal, capturing not only the music but the quiet, human moments that surround it.
This new book feels like a very natural extension of your creative world, but through a different medium. When did you realise that photography could be another way to tell the stories that words can’t quite reach?
Polly Samson: I have always taken photographs and my starting to use a rangefinder camera every day coincided with David starting to make On an Island and then the Live 8 rehearsals. So, it’s been a twenty-year progression of using the same camera (a Leica M in both analogue and digital forms) and the same fixed lenses to capture something of David, playing and at home, and in the studio and on tour over two decades. Lots of my pictures have been used as album artwork and live shots over that time and I didn’t think anything of it. It was only while we were making Luck and Strange that Po (Aubrey Powell) suggested that I do, first of all a book of the making of the album and then a second one for the live set. This new book is those two but in one volume. I don’t think that photography is competing with words. I think they can each reach the same parts as the other, it’s all in the ear of the listener and the eye of the beholder.
A.C: You’ve said that writing and photography live in opposite states of mind — one inward, one outward. How did you move between those two creative rhythms while working on Luck and Strange?
P.S: I think I mean that more as applying to writing fiction (where it’s necessary to create a whole imaginary world, peopled by characters you have made up). I can’t do that and take photographs at the same time. At least, I haven’t found a way to do that yet. If I’m writing a novel, I don’t notice anything about my surrounds because I am so preoccupied, whereas when I have my camera I am constantly looking at the changes in light, and framing etc.
A.C: You’ve said you’re “endlessly fascinated by the way David expresses emotion through movement.” Was there a particular moment, in the studio or on tour, when you felt you’d captured something that went beyond the performer — a glimpse of the man behind the music?
P.S: Yes, but it’s not in the book. He’s turned away, just before a solo, so the audience are behind him and he’s blindly looking to where I crouch. There’s a similar one in the book, but in this one, the one I didn’t put in, he looks as though he might cry.
A.C: The presence of the fabulous Romany on this tour adds a deeply personal dimension to the project. How did it feel to capture her alongside her father — both as a musician and as part of this creative family story — and in what ways did her presence influence your approach to the photographs?
P.S: Romany is my other favourite photographic subject, so it was incredible having her there. She does photography and understands how to make a photograph and light. She is also incredibly good fun and was a great energiser on stage and off.
A.C: It’s thrilling to imagine these photographs stepping out of the book and into a space where viewers can experience the music, the family, and the creative moments you captured. Looking back on this project, how does it feel to see these intimate, behind-the-scenes moments shared with others — and to know that your photography now stands alongside your writing as a vital part of your creative story?
P.S: I am incredibly grateful that Po pushed me into publishing the book. And also, to the late, great broadcaster, Alan Yentob, who urged me for years to take my photography seriously and wrote the forward. Now his greatest wish is coming true, not only the book, but an exhibition at the Leica Gallery, and he is not here to witness it, so there’s a sadness to it too.
Thanks Alexandra, for your kind words and interesting questions!
Foto: Polly Samson
Alexandra Cuza
