Ca de fiecare dată în ultima mie și ceva de ani, echipa națională de handbal feminin a plecat la Campionatul Mondial hotărîtă să rupă planeta. Obiectivele declarate au fost cele dintotdeauna: clasare printre primele nu știu cîte, situație în care era asigurat locul la Jocurile Olimpice de anul viitor, ceea ce ar fi avut o dublă importanță: despărțirea de Națională a Cristinei Neagu, așa cum își dorea, prin participarea la Olimpiadă, și, desigur, un nou prilej de planuri la fel de nejustificat-optimiste ca și cele de la recent încheiata ediție a Campionatului Mondial.
Am urmărit pas cu pas (de fapt, ratare cu ratare!) evoluția României și zău că m-am lăsat și eu păcălit de debutul în forță, cu măcelul din meciul cu Chile și de evoluția entuziasmantă din cel cu Serbia, începînd să visez la prezența pe podium și alte chestii d-astea, pe moment uitînd că după 2015, cînd am luat bronzul, la următoarele trei ediții ne-am clasat tot de la 10 în jos (12, 13) și că asta ne e de fapt valoarea, confirmată de clasarea și anul acesta fix pe 12.
Analizînd la rece cele petrecute după primele două meciuri, mie mi-a ieșit la socoteală că lipsa Cristinei Neagu a fost marele cîștig al echipei, absența ei generînd un alt tip de abordare, cu contraatacuri ultrarapide, cu joc pe extreme și cu multe goluri marcate de acolo, chestie pe care n-o mai văzusem de o mulțime de vreme… adică de cînd nu era fază de atac care să nu treacă neapărat pe la Neagu. Iar dacă ea prinde o zi proastă s-a dus dracului tot jocul, tot rezultatul, tot handbalul României! Confirmarea, spre durerea mea, a venit la următoarele meciuri: cu Neagu în teren, jocul ăla vioi și spectaculos a devenit o amintire, contraatacuri n-au mai fost deloc, echipa părînd că joacă la CM de… old girls!
Concluzia? Mulțumim, Cristina Neagu, pentru cei 17 ani la Națională, odihnă plăcută!
