Este 2 iulie cînd scriu acest articol. Pe vremea asta, acum 21 de ani, în Hyde Park, Pink Floyd se reunea pentru ultima dată. Este, fără doar și poate, unul dintre cele mai emoționante momente din istoria rockului.
În 1985, Roger Waters părăsise oficial trupa, considerînd că aceasta își încheiase existența. A urmat un proces dur pentru dreptul de a folosi numele Pink Floyd, cîștigat, într-un final, de David Gilmour, Nick Mason și Richard Wright, iar relațiile dintre Waters și Gilmour au devenit aproape inexistente.
Pink Floyd a continuat fără Waters, lansînd ”A Momentary Lapse of Reason și The Division Bell”, în timp ce Waters și-a construit o carieră solo. Ani la rînd, orice idee de reunire părea imposibilă.
Totuși, 20 de ani mai tîrziu, imposibilul s-a întîmplat. Inițiativa i-a aparținut lui Bob Geldof, organizatorul Live 8. Inițial, Gilmour a refuzat categoric. Ba chiar a explicat că „e ca și cum te-ai culca din nou cu fosta soție”. Geldof, însă, nu a renunțat. L-a contactat pe Nick Mason, apoi pe Roger Waters, care, la rîndul lui, a acceptat să-l sune personal pe Gilmour. Era prima lor conversație serioasă după aproximativ doi ani. Tocmai scopul umanitar al concertului – campania ”Make Poverty History” – i-a convins pe toți că orgoliile trebuie lăsate deoparte. Gilmour a recunoscut ulterior că „momentul este mai important decît toate neînțelegerile noastre”.
Trupa a avut doar trei zile de repetiții, desfășurate la Black Island Studios din Londra, repetiții despre care Guy Pratt – basist și membru al familiei Floyd din 1987 – îmi povestea că le-a ratat, deoarece se afla în turneu cu Roxy Music.
Setlistul a fost scurt, dar impecabil ales: ”Breathe”, ”Money”, ”Wish You Were Here” și ”Comfortably Numb”. Douăzeci și patru de minute, atît. Printre cele mai importante din istoria rockului.
Concertul de la Live 8 avea să fie și ultima apariție publică a formulei „de aur” Pink Floyd. Trei ani mai tîrziu îl pierdeam pe Richard Wright, iar odată cu el dispărea definitiv posibilitatea unei noi reuniuni. Imaginea celor patru muzicieni, aliniați la finalul concertului și salutînd publicul, a căpătat astfel o semnificație și mai profundă: nu reprezenta doar sfîrșitul unui spectacol, ci încheierea unui capitol fundamental din istoria muzicii.
Pink Floyd este trupa care m-a modelat și m-a învățat să iubesc muzica, în general, cu toată ființa mea. O parte importantă din ceea ce sînt astăzi le-o datorez lor. Iar imaginea aceea de la finalul concertului (foto: ”A Fleeting Glimpse”) mi-a rămas imprimată pe retină pentru tot restul vieții.
Alexandra Cuza
