Campania de necalificare, cum am numit-o mai toți cei care scriem în acest săptămînal, s-a încheiat în mod aproape miraculos cu o calificare triumfală, România numărîndu-se printre puținele calificate care nu au cunoscut (ce, io-s mai fraier, n-am dreptul la metafore ca lingăii din media centrale!?) ”gustul amar al înfrîngerii”. Ceea ce la început (dar și multă vreme pe parcurs!) a atras miștocăreala, critici și înjurături direcționate către preș.-ul FRF, ceilalți nepricepuți din preajma lui și selecționerul desemnat fără vreo logică măcar aparentă, s-a transformat acum într-un cor de elogii, de ode în proză (să fiu al naibii dacă nu mă mir că încă n-au apărut și ”în metru antic”!) pe care televiziunile de profil, dar și cele generaliste (că doar două din astea ne-au transmis campania, Antena 1 și Prima, cu niște comentatori complet necalificați/ descalificați) se întrec în a le produce (peste șapte luni vine turneul final, iar acreditări la mocăngeala pentru Germania se distribuie evident ca de către ăștia linșii acum!). Ca să înțelegeți unde mă poziționez: continui să cred că în opt din 10 meciuri ai noștri au jucat prost, adesea oribil, dar sub protecția unei bafte imense. La urmă, au dat peste un Israel puternic afectat de nenorociri și peste o Elveție și apatică, și năucită de conflicte interne, și cu sacii deja în căruță. Atenție mare: cel mai bun fotbalist din toată aventura, inclusiv în ultimele două meciuri, cu multe clase peste toți (chiar e meritul enorm al lui Iordănescu: a avut inspirația și curajul de a-l titulariza) a fost portarul Moldovan! Asta e dovada că echipa joacă prost și că adversarii își creează ocazii multe și mari. Principalii beneficiari ai calificării? Burleanu și Stoichiță. Iar dacă adăugăm și că România a devenit campioană mondială la fotbal în sală, vă imaginați că eternizarea paraziților ăstora în moțul FRF e ca și rezolvată!
