Prietenii mei, dar nu numai ei, știu întîmplarea ciudată de la examenul meu de licență de la Universitatea București, cînd în disertație îl desfiguram pur și simplu pe academicianul Eugen Simion… care întîmplător era chiar președintele comisiei de licențiere! Momentul a fost cumplit, eu fiind convins că m-a picat. Spre uluirea mea, distinsul intelectual, care avea să devină curînd după asta președintele Academiei Române, m-a notat cu 10!
Mi-am adus aminte de domnia sa, odihnească-se în pace!, citind cu spaimă în cuget și-n simțiri ce a putut scrie urmașul domniei sale în fotoliul de președinte al Academiei, dl. Ioan-Aurel Pop, despre unul din marii profitori ai neamului, un pseudocîntăreț numit Paul Surugiu (nu vă fie cu supărare felul în care îl alint eu: Polică Sugiuriu) căruia îi este rușine nu de felul cum se smiorcăie pe scenă, ci.. de numele său! Așa că își spune „Fuego”! Așadar, ce scrie preș.-ul Academiei despre Polică zis Fuego, în Prefața la cartea sa intitulată „Confesiuni. Cu sufletul pe scena vieții”? Poftiți: „Fuego, deja de cîteva decenii încoace, răspîndește în jurul său lumina de adevăr și de dreptate, dar mai ales de bunătate și de iubire. Mesajul său este autentic și este receptat așa de masiv fiindcă este sincer. Preaplinul sufletului său este același cu mesajul operei sale, cîntate sau vorbite sau exprimate în alte forme artistice. Iar publicul ales căruia i se adresează simte asta, simte inima vibrînd și mintea gîndind frumos și curat. Prin toate acestea, marele artist încetează să fie un rapsod local, proiectîndu-se înspre lume, înspre universalitate”.
O fi delir sau șpagă? I-o fi tuflit Proiectatu` înspre universalitate vreo bancnotă pe frunte lu` Academicianu` ca să scrie așa de adînc!? Așa cum i se tuflesc lui însuși în fiecare sîmbătă în sălile alea de concert pline de meseni? Băi Academiciene, ăsta-i Polică, zis Fuego, băi! Nu-i ăla cu Nobelul pentru poezie, pe ăla îl cheamă Bob Dylan!
