Nu mă mai miră de foarte multă vreme zicerile despre fotbal ale oamenilor angrenați în fenomen, unii mai degrabă din greșeală, alții pentru că au de spălat bani ori fiindcă s-au prins că poți cîștiga notorietate (deci voturi!) spunînd tîmpenii cît e ziulica de lungă, pe care niște televiziuni la fel de deștepte ți le popularizează gratis, fără să investești vreun leu în campanie, pînă te vezi parlamentar național sau european, dacă nu cumva chiar ministru (ori viceprim-ministru!, că doar nu l-oți fi uitat pe dl. George Copos, ajuns chiar asta înainte de a fi înfundat pușcăria!).
Partea ciudată e că ăștia își debitează gîndurile, oricum rarefiate, în situații în care ar trebui să tacă adînc și să lase pe alții, presupus mai competenți, să vorbească despre chestiunea respectivă. Bunăoară, un domn antrenor care pe unde s-a pripășit a produs maximum… nimic, dacă nu cumva chiar pagube enorme, grohăia acum vreo săptămînă și ceva, după un meci în care echipa lui (a lui, pe dracu`!, dar așa se zice) n-a jucat nimic, că golul primit de ai lui n-ar trebui să se pună, fiindcă a fost înscris de un adversar care ar fi trebuit eliminat în meciul anterior, deci n-ar fi avut drept de joc contra alor lui! Așadar, avem de-a face cu antrenorul care face pe arbitrul și pe Comisia de Disciplină, în loc să antreneze. Există și patronul care în loc să aibă grija bugetului și a transferurilor în ambele sensuri, face pe antrenorul, exceptînd… doar antrenamentele! Adică alcătuiește echipa, stabilește tactica de joc, face schimbările. Antrenorul plătit ca atare, întrebat la final de meciuri de ce l-a schimbat pe ăla cu ălălalt, habar n-are ce să spună! Zîmbește tîmp, și atît.
Vedeți, așadar, că la noi toată lumea se pricepe. Nasol e că se pricepe doar la ceea ce ar trebui să se priceapă ceilalți. Mereu ceilalți.
