Istoria a ceea ce se numește ”blat” (iar originea termenului e de nedepistat!) în sport e una lungă și amplă. Nu cred că este vreo activitate sportivă unde să nu se facă blaturi sau măcar să existe în varii situații ”suspiciuni rezonabile” de blat, de la înțelegeri între combatanți pînă la încercări de a trișa pe diverse căi, cea mai comună fiind administrarea de doping, cu sau fără știrea sportivului implicat, în funcție de ce interese conduc la dopaj.
Vreți să credeți sau nu, se făceau blaturi pînă și în competițiile de pescuit de pe vremuri, cînd punctajul se făcea la bucată cumulat cu gramajul; s-au cîștigat concursuri prin îndoparea peștișorilor prinși cu cantități însemnate de alice (care se foloseau pentru echilibrarea plutei!). De fotbal ce să mai vorbim!? La noi s-a inventat celebra ”cooperativă” din anii `70 – `90, în care cele patru – cinci din banda organizată (Bistrița, Ceahlăul Piatra Neamț, Bacău, Galați, Buzău) își aranjau blaturile pe bază de surprize cu goluri multe (ca proștii din tribune să vadă măcar goluri căcălău!): azi pierd eu cu 2-4, în retur pierzi tu acasă la tine cu 3-5! Și în fotbalul ”mare”, internațional, au fost blaturi ordinare, precum celebrul Germania – Austria de la C.M. din Spania, din 1982, cînd nemții au cîștigat cu 1-0, scor la care ambele mergeau mai departe, trimițînd-o acasă pe Algeria care, săraca!, a reclamat în toate direcțiile. Desigur, degeaba. Așa că de ce să ne mire că meciul România – Slovacia a fost și bănuit înainte, și acuzat după, de blat. La cîtă tehnologie avem la acest nivel, cred că un blat se poate vedea ușor. Nu a fost. Iar dacă totuși a fost un aranjament, atunci ori ăia din teren au ajuns la așa o măiestrie a blatului încît acesta e de nedepistat, ori blatul a suferit schimbări de fond mai complexe decît cele climatice!
