Reiau aici o idee mai veche, devenită fixație (dar nu din vina mea) și amplificată de fiecare nou sezon de dezastre poreclite în felurite feluri: „participare internațională”, „cupe europene” etc. Vorbesc de cele la nivel de club, că alea de la Națională și-au luat vacanță pînă la catastrofele care ne așteaptă în septembrie (că doar n-oți pune botu’ la golănelile oficialilor cu „șanse matematice” și „jocul rezultatelor”, că vă văd oameni normali, nu clienți de-ai doctorului Paziuc!), iar ca să înțelegeți de ce revin acum la obsesiile mele străvechi, vă anunț că la apariția Jupânului de săptămîna viitoare vom fi deja în preliminariile cupelor europene. În mod firesc, echipele de pe tot continentul aflate în situația de a participa la aceleași cupe își întăresc loturile, vînzînd ce nu mai merge și cumpărînd ceea ce cred ele că le va aduce performanțe. Se vînd jucători care costă sute de milioane (Halland, de pildă), alții doar zeci de milioane, iar cei mai ieftini, dar tot foarte buni, cîteva milioane bune. Echipele noastre, însă, indiferent ce grohăie conducătorii lor, se „întăresc”… între ele! Adică ăștia nițel mai breji decît ăilalți (care-s păcălici sau chiar păcălici-grămadă) iau de păcălici pe cîte unul care pare chioru’ din echipa orbilor. După care anunță că s-au întărit nevoie-mare cu ăla care a jucat pînă acum (dar mai în tinerețe!) chiar și la o echipă care într-un an a terminat pe locul 9! Însă acum, după ce are șansa să-l vadă Europa, neîndoielnic va duce echipa spre trofeu, iar în vara următoare or să se bată mărimile continentului să-l cumpere! Nu credeți? Ia uitați-vă la răgetele de mărire ale domnului Becali și vedeți cum achiziția lui de cîțiva bani e viitorul superstar de 50 de milioane de la anu’ pe vremea asta! De fapt, e alchimie pură: să faci bici de aur, care să și plesnească, din rahatul cel mai pur!
