A fost blues și-n `22!

Ca unul care trăiește nu numai cu aer și apă, ci și cu muzică, anii ăștia de amînări, anulări și, mai rar, reprogramări de evenimente muzicale, m-au îmbătrînit cît nu se cuvenea. De aceea, am salutat tenacitatea și perseverența lui Bobby Stroe de a traversa acești ani încercînd să mențină blues-ul în zona de interes a sucevenilor prin continuitate, asta însemnînd că pandemia nu a blocat festivalul nici cînd toate celelalte evenimente erau anulate. Anul acesta, Festivalul s-a desfășurat pe același amplasament ca anul trecut, dar a beneficiat de o vreme incomparabil mai bună, chiar și cu cei cîțiva stropi din seara a doua. De aceea, și publicul a fost mult mai numeros, în ambele seri, remarcabil fiind faptul că erau foarte mulți tineri. Să fie un prim pas către reintrarea în lumea normală? Chiar dacă în acest an nu am avut în fața ochilor nume de calibrul celor de la ultima ediție „normală” (Eric Gales, vi-l mai amintiți?) sau măcar ca anul trecut (Sibun&Malone), ba au mai lipsit și cei pe care ne-am obișnuit să-i vedem an de an (Mircea Rusi, Vali Răcilă, Raul Kusak, Hanno Hofer etc.), totuși, în fiecare seară au fost cel puțin două apariții de mare calitate. A fost mai întîi Rareș Totu, cu Aminda, o vocalistă remarcabilă, care înțelege și simte blues-ul, apoi Big Daddy Wilson, o voce copleșitoare, folosită în toate direcțiile: blues, funky, gospel, cu niște „predici” parcă un pic prea lungi… Însă pe funky a fost o bijuterie. În seara a doua, mie mi-a plăcut mai mult Florin Giuglea decît Rob Tognoni (Australia) și, desigur, neamțul Kai Strauss, dar mai mult decît tot mini jam session-ul, cu care prilej a revenit pe scenă Big Daddy Wilson. Una peste alta, mulțumim, Bobby, ne vedem acolo și-n `23, nu?