Se pare că serenissimul Stalin n-a murit şi lui Ceauşescu nu i-a mîncat pisica limba chiar dacă are şi el cîţiva anişori de cînd l-au decedat unii într-o cazarmă sordidă din Tîrgovişte. Dovadă că nu sîntem duşi cu vaca, ci vorbim în cunoştinţă de cauză stau chiar unii oratori ai post epocii de aur. Se ştie că-n vremea Scornicitului, limba de lemn era la mare preţ şi cine-o învîrtea în gură sau pe la microfoane cel mai bine avea un trai călduţ şi o pîine albă asigurată. Chestia e că astfel de culturnici, de papistaşi ai învăţămîntului politic PCR şi de cruciaţi ai activismului ideologic n-au dispărut, ci continuă să ne uimească şi astăzi cu tupeul cu care vulgarizează limba română. Cînd e vorba de vreun lider sindical ale cărui singure lecturi au fost articolele de la gazeta de perete a fabricii de pus codiţe la cireaşă şi eventual cîteva plenare ale Împuşcatului apărute în oficiosul „Scînteia”, atunci n-avem pretenţii foarte mari. Nea Salopetă, care înainte era pupincuristul de serviciu în şedinţele peceriste, s-a transformat după ’89 în capitalistul cu costum de inox care înfierează cu mînie cetăţenească vechea orînduire, deşi el habar n-are cu ce se mănîncă nici una nici alta dintre ultimele două orînduiri istorice parcurse de România. „Transformaţii” ăştia peste noapte îşi schimbă hăinuţele, îşi schimbă mirosul de şaibă şi de motorină cu aroma săpunului de lux şi nu mai ung feliile de pîine cu „Nivea”, ci se dau cu crema pe mîini, ca să le dispară din palme bătăturile obţinute pe la plenarele comuniste şi care sînt cauzate de aplauzele voiniceşti cu care-şi manifestau adeziunea deplină. Singurul lucru de care n-au reuşit să scape aceşti cameleoni sînt cuvintele de lemn. Vocabularul lor a rămas acelaşi, de activişti răsunător de neinstruiţi şi etern îndatoraţi gargarei cu şerlac ideologic. Limba română, melodioasă şi dulce „ca un fagure de miere” a fost bolovănită ideologic. E penibil să auzi în mileniul trei mostre din defunctul grohotiş lingvistic al anilor de îndoctrinare stalinistă. Şi e cu atît mai revoltător cînd asemenea mostre vin din mediul academic. La deschiderea anului universitar de la Suceava, rectorul Valentin Popa a comis-o exact ca-n anii ’50. El a spus că „mediul academic e greu încercat în aceste vremuri, fiind copleşit şi la limita colapsului din cauza finanţării nesatisfăcătoare”. Aşa o fi, mult stimate şi iubite tovarăşe rector, dar noi credem că mai greu încercată decît mediul academic este limba română pe care dumneavoastră o folosiţi, nu ca un universitar autentic, ci ca un şăibar sindicalist dintr-o secţie de sculărie, care a făcut liceul la fără frecvenţă. A mai zis stimabilul că „reuşitele prin care tinerii s-au făcut remarcaţi se datorează şi acelora care (atenţieee! – n.n.) le-au dăruit cu generozitate din cunoştinţele şi competenţele lor, dar care mai presus de toate i-au învăţat să fie oameni şi profesionişti”. Asta cu „oameni şi profesionişti” chiar că ne-a înduioşat pioniereşte şi era cît pe ce să începem să răcnim prin redacţie „Trăiască pacea mondială!”, „Jos labele de pe Coreea!”, „Trăiască clasa muncitoare!” sau „Proletari din toate ţările uniţi-vă!”. Evident, spre uimirea redactorilor mai tineri, care n-au prins acele înălţătoare clipe în care Partidului Comunist, forţa conducătoare, ne făcea să crăpăm de foame, frig şi ne îmbărbăta cu discursuri înflăcărate. Staţi că nu-i gata, pentru că mult iubitul şi stimatul conducător al Universităţii „Ştefan cel Mare” a mai pus o măslină pe coliva limbii române. El a spus că studenţii universităţii, ăia care vor fi „oameni şi profesionişti”, vor trebui să „cinstească şi să poarte peste tot în lume flacăra ştiinţei pururi aprinsă”. Şi a mai bocit tovarăşul rector în limba sunînd ca o toacă stalinistă că învăţămîntul superior românesc a fost constant defăimat pe motiv că universităţile au ajuns să fie „fabrici de diplome şi surse de absolvenţi şomeri”. Noi zicem că, pentru a nu defăima limba română şi, automat, şi învăţămîntul superior sucevean, domnul Valentin Popa ar trebui să tacă sau eventual să-şi aleagă un purtător de cuvînt. Iar la serbările care vor fi organizate cu ocazia aniversării a 50 de ani de la înfiinţarea învăţămîntului superior sucevean ar trebui să ia cuvîntul nu domnul rector, ci altcineva. Unul care să n-aibă vocabularul de aceeaşi vîrstă cu universitatea şi din aceeaşi esenţă arboricolă, ci unul mai contemporan, mai modern. Aţi priceput aşadar de ce domnul Popa e Jupân de Pardon. Mai rămînea ca tovarăşul rector să le ureze studenţilor „multe succesuri în pregătirea politico-ideologică şi de luptă”. Puteţi face ca Popa, dar în nici un caz să nu vorbiţi ca el, dragi tovarăşi studenţi!
