Fiecare dintre noi avem familie, prieteni, amici, vecini și cunoscuți care formează o rețea relațională mai mult sau mai puțin funcțională. Astăzi ai nevoie de 500 de lei împrumut și ai la cine să dai un telefon. Ți s-a stricat mașina și nu ai cu ce ajunge la serviciu, te ia vecinul și te duce. Te doare stomacul de cîteva săptămîni și nu ai pornire să mergi la medic, pentru că nu știi care este mai bun, dar ai un prieten care cunoaște un specialist adevărat, acesta pune mîna pe telefon, îl sună și-ți face o programare. Cauți un meditator bun la matematică pentru copilul care are Evaluarea Națională, unul dintre amicii tăi are o fostă colegă de clasă care a ajuns una dintre cele mai apreciate profesoare. ”Hai că o rezolvăm noi”, ”nu te agita, pentru că totul se rezolvă” și alte din astea din categoria ”oameni sîntem, iar treaba se face cu oameni”.
Însă, sînt momente în care nu poți face nimic, indiferent de rețeaua relațională pe care o ai și puterea acesteia. Unul din acele momente este acela în care Mama ta se află fix la granița care desparte echipa medicală care încearcă să o țină pe această lume de mîna invizibilă care vrea să o ia și să o ducă pe lumea cealaltă. Atunci telefonul îți este de prisos și nu-ți mai rămîne decît să apelezi la niște rugăciuni spuse în gînd. Însă, din păcate, mîna aceea invizibilă se dovedește a fi prea puternică. După șocul trecerii Mamei la cele veșnice, mintea îți este invadată cu o viteză amețitoare de tot felul de secvențe înșirate de-a lungul timpului în care vedeta este Mama și în care tu ai un rol secundar. Un rol pe care îți dai seama că ai fi putut să-l joci mai bine, pentru a nu-ți supăra Mama.
Secvențele respective te obligă să scrii dintr-o suflare cîteva rînduri care să anunțe despărțirea temporară de cea care ți-a dat viață, pentru că vorbim despre o vedetă, chiar dacă doar vedeta familiei tale, iar trecerea la cele veșnice a unei vedete trebuie adusă la cunoștința publicului, a numerosului public care a cunoscut-o. Iar în cazul de față a și apreciat-o, fără excepție, îmi place să cred: ”Mama mea chiar a fost MAMĂ. Pe 1 martie ar fi împlinit 80 de ani, însă nu a fost să fie. Mama mea, Verginia-Marta (Vergi, pentru mai toată lumea) a trecut la cele veșnice. Și acum vor urma cîteva vorbe care nu sînt mari absolut deloc. A fost o mamă care a crescut patru copii, cărora s-a străduit, și de foarte multe ori i-a ieșit, să le (ne) dea cea mai bună educație și cea mai bună mîncare. A fost o doamnă discretă, blîndă, înțelegătoare, sufletistă, cu simțul umorului, cu foarte mult bun simț, din care ar fi dat cu plăcere și altora dacă i-ar fi cerut, și cu un spirit de sacrificiu accentuat. Mama mea chiar a fost o MAMĂ. Și să nu uit: și PRIETENĂ. Dumnezeu să te odihnească în pace, MAMĂ!”.
Inevitabil, în scenă își face apariția conștiința ta și începe să te mustre, pe bună dreptate. Și-ți aduce aminte cînd te-ai răstit la Mama pentru că nu ți-a dat bani de o excursie cu clasa, cînd n-ai înțeles sau te-ai făcut că nu înțelegi că depune eforturi deosebite pentru a-ți arăta drumul drept, nu cel care uneori se despărțea în trei cărări, cînd ai început să te crezi stăpînul lumii și să o tratezi cu superioritate, cînd ai știut că ai supărat-o și nu ți-ai cerut scuze, dar și atunci cînd ai considerat că ai lucruri mai importante de făcut în loc să stai de vorbă cu ea ori numai să o asculți. Ne pierdem în toate nimicurile pe care le considerăm în mod fals importante, în loc să alocăm cît mai mult timp Mamei. Și nu este vorba atît despre prezența fizică.
De regulă, abia atunci cînd pierzi ceva sau pe cineva realizezi cît de prețios era acel ceva, dar mai ales acel cineva. Însă, este prea tîrziu. Mult prea tîrziu.
La trecerea la cele veșnice a Mamei este acel ”atunci cînd nu poți face nimic”. De fapt, poți face ceva: poți să prioritizezi lucrurile și să le pui în fruntea listei pe acelea care sînt cu adevărat importante, și să ignori toate nimicurile care, de fapt, doar se dau mari și-ți spun pline de ele că trebuie să le acorzi atenție.
