Vasile Spiridon, Hexagonale

Universitarul băcăuan Vasile Spiridon – una dintre vocile critice de  autoritate ale României contemporane –  a publicat la Editura Eikon (2020)  volumul de eseuri „Hexagonale”, în care, după cum o arată și titlul, explorează și analizează diverse fațete ale fenomenului cultural francez cu finețea și umorul care fac parte din binecunoscutu-i stil.

Absolvent al Facultății de Filologie a Universității din București, conducător de doctorat la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Vasile Spiridon a publicat pînă acum un număr impresionant de volume de critică și istorie literară: „Cuprinderi” (1993); „Nichita Stănescu. Monografie” (2003); „Viziunile <învinsului de profesie> Nichita (Cosmicitate în lirica stănesciană)” (2003) ; „Perna cu ace I (Din vremea <obsedantului deceniu>) (2004); „Gellu Naum. Monografie” (2005); „Înscriere pe orbită. O cronică a prozei contemporane” (2008); „<La mijloc de Rău și Bun>. Identitate spirituală românească în diacronie” (2008) ; „Apărarea și ilustrarea poeziei” (2009); „Ceasul fără rost. Fragmente din corespondența antumă. 2011-2015” (în colaborare cu regretatul Luca Pițu). Nu mai puțin importante sînt cele peste o mie de  articole și studii publicate de autor în presa literară sau în volumele unor congrese internaționale, iar numeroasele premii obținute de Vasile Spiridon de-a lungul timpului atestă – dacă mai era nevoie – prețuirea de care se bucură în mediul academic și scriitoricesc: Premiul „Balcanica” (Brăila, 2007); Premiul „Nichita Stănescu” (Ploiești, 2010); Premiul „G. Călinescu” (Onești, 2018); Premiul „G. Ibrăileanu” (Roman, 2019); Premiul Opera Omnia „Tudor Arghezi” (Tîrgu-Jiu – Cărbunești, 2019).

Flaneriile intelectuale ale lui Vasile Spiridon în „dulcea Franță” nu au rămas fără ecou, iar textele reunite în „Hexagonale” (publicate mai întîi în presa literară) atestă nu numai interesul lui constant pentru istorie, artă, literatură, un modus vivendi à la française, ci și maniera absolut spectaculoasă în care tot acest „polen cultural”, cules cu grijă, este transformat într-un discurs captivant, o sinteză a unei gîndiri critice carteziene.

Incitantă și seducătoare, prima parte – „Francezii din Hexagon” – reunește șapte exegeze asupra unor momente și autori capitali din evoluția literaturii franceze, începînd cu acei trubaduri medievali occitani, îndrăgostiți pînă la moarte de o „domna” intangibilă, rafinată și elegantă: „Lirica trubadurescă reprezintă o contrapondere la cîntecele de gestă, dar și la viața familială, reglată după altfel de raporturi decît acelea din epocile anterioare ei”. (p. 14)

Bun cunoscător al sudului Franței și al civilizației occitane (a fost lector de limba română între 1996 și 1999 la Universitatea Michel de Montaigne, Bordeaux), autorul privilegiază în acest studiu aplicat acea „poétique du regard” care, spune el, „se raportează la senzitivitate, ochiul fiind organul cel mai adecvat cunoașterii de sorginte spirituală.[…] Purtătoare a energiei vitale, privirea este înțeleasă a fi drept o comuniune mai lesnicioasă și mai profundă decît orice nivel tactil, intim, legat de obiecte”.  Nu este uitată nici acea „tehnică a privegherii” care e practicată de trubaduri, pentru că „privirea încărcată de dorință echivalează cu un succedaneu erotic în lipsa apropierii propriu-zise”, cum este cazul lui Guillem de Cabestaing, citat din traducerea lui Teodor Boșca: „Cînd, doamnă, te-am zărit întîia oară/ și mi-ai îngăduit a te privi,/ în mine vreun alt gînd s-a stins îndată,/ și toată vrerea-n tine mi se-opri.” Un pasaj de la pagina 17 amintește raportul dintre creștinismul medieval și erotism: un călugăr basilian, în naivitatea lui, întocmește o „listă a dorințelor” pe care le cîntă Bertrand de Ventadour. Iată concluzia la care, cu un zîmbet în colțul buzelor, ajunge Vasile Spiridon: „Trubadurul roagă femeia pe care o iubește atît de <curat> să o ajute la dezbrăcat sau măcar să asiste la dezbrăcatul ei. Să-i contemple trupul frumos în pat; să se culce alături de ea, să capete un sărut, să o cuprindă în brațe, în fine, să o acopere cu mîngîieri. Seria enumerărilor nu merge mai departe, dar a fost nevoie de toată naivitatea, prefăcută sau nu, a călugărului nostru pentru ca acesta să ajungă la o concluzie irefutabilă: <Nu există nici un motiv să ne gîndim ca el să mai dorească și altceva… > (apud H. I. Marrou, „Trubadurii, trad.rom., Editura Univers, 1983, p. 134).

Un poet precum Paul Claudel, autor al celor „Cinci Mari Ode” care încearcă să regăsească limbajul edenic este analizat pertinent, în deplină cunoștință de cauză: „Pentru Claudel, imaginarul creștin a însemnat certitudinea dominării tenebrelor din spațiul existențial, închegarea unei viziuni care i-a acordat ființa cu divinul și făurirea unei simbolistici poetice întregitoare celei religioase”. (p. 23)  Universitarul româno-francez îl amintește și pe Guillaume Apollinaire, cu puțin timp înainte de comemorarea centenarului morții sale de gripă spaniolă, pe 9 noiembrie 1918. Biografia celui „neiubit”, a boemului cu origini poloneze (pe numele lui real Wilhelm Albert Vladimir Apollinaris Kostrovitzky), care s-a înrolat în 1914 în armata franceză pentru a primi naturalizarea este reconstruită cu precizie, menționîndu-se (cu aceeași fină ironie!) că poetul-soldat era cuprins de „o stare de exaltare care nu este de natură belicoasă, ci de sorginte dionisiacă (pe care aș numi-o <alcoolinerică>)”.

Admirativ, dar și neiertător cu francezii, autorul își spune punctul de vedere lucid, documentat, în a doua secțiune: „Francezi față în față cu Hexagonul”. O adevărată lecție de istorie este eseul „În luna mai, ce mai trai!”, care face o analiză (din perspectiva de dincoace de Cortina de Fier) a marilor mișcări sociale din mai 1968, cînd Franța a cunoscut o mișcare contestatară pe toate planurile (social, politic, economic, cultural), iar președintele de atunci, generalul Charles de Gaulle, chiar în acel moment, se afla în vizită în România. Aici își reîntîlnește foști camarazi de la Saint-Cyr, cum este generalul Polihron Dumitrescu (scos din armată, acestuia i s-a confiscat casa de către comuniști, dar îi este retrocedată, renovată și remobilată în grabă de autorități, ca să nu divulge președintelui francez, la întîlnirea aranjată, realitatea, adică „să nu se dea…de Gaulle”(!!!). În fața craiovenilor, Charles de Gaulle rostește în limba română o alocuțiune cu faimoasa-i dicție la finalul căreia recită, tot în limba noastră, „Hai să dăm mînă cu mînă”. Cum bine spune Vasile Spiridon, acesta a fost „cîntecul de lebădă” al președintelui Franței, care după un an va demisiona, cu puțin timp înainte de sfîrșitul vieții. Întreaga „psihodramă șaizecioptistă” este revăzută și interpretată din perspectiva contemporaneității, pentru că tot ceea ce s-a întîmplat în acel mai fierbinte în Franța și mai ales la Paris a fost „o dezordine provocată de febra unor minți infantile sau infantilizate.” (p. 82)

Un incident impardonabil cum a fost incendiul de la Catedrala Notre-Dame este văzut de românul aflat pe malurile Senei cu luciditatea observatorului cultivat, care cunoaște toate amănuntele privind epoca îndepărtată și eroică a construcției catedralelor, acum oripilat de gesturile trecătorilor: „Sînt convins că s-au făcut foarte multe selfie-uri avînd în fundal teribilul joc al flăcărilor, deoarece era prea impresionant spectacolul de lumină și sunet pentru a nu fi imortalizat și distribuit  în timp real rețelelor de prieteni”. (p. 97) Nu este uitată nici problema creștinismului în Franța contemporană („se aduc mereu ofense creștinismului…al cărui etos este considerat a fi cel puțin vetust, dacă nu chiar ridicol”), iar finalul textului este o chintesență a convingerilor autorului: „Știu însă că Notre-Dame nu înseamnă doar o construcție în piatră a turnurilor, a bolților, a arcbutanților, a statuilor sau a garguilor, ci și un simbol al memoriei colective pentru creștinătatea occidentală”. De aceea – cred – coperta volumului reprezintă un fragment de sculptură de la „invalida” Notre-Dame, un cap de gargouille,  parcă cerînd ajutorul posterității…

Cu un ochi atent, de calofil și connaisseur  al artelor plastice, universitarul băcăuan a vizitat și evaluat o serie de expoziții de anvergură din Orașul-Lumină, despre care vorbește în  „Spații expoziționale hexagonale”, capitolul III. Astfel, „Dada Africa. Sources et influences extra-occidentales” deschisă la Muzeul Orangerie (2017-2018) este „bogată în artefacte și în informații”, iar organizatorii reușesc să creeze un parcurs „omogen și coerent” despre un fenomen cultural proteiform, subversiv, promotor al „primitivismului” stilistic al surselor creatoare africane.

Nu fără emoție, Vasile Spiridon a parcurs expoziția „L’Archipel du Goulag d’Alexandre Soljénitsyne – un séisme littéraire” deschisă în mai 2017,  cînd s-a inaugurat Centrul Cultural Rus „Alexandre Soljénitsyne”, unde a putut vedea, printre alte exponate, celebrele „matricole ale deportării” cu numărul 262, pe care marele scriitor și disident rus a reușit să le scoată clandestin din lagăr, pentru a le păstra toată viața. În eseul „Roșu pur și simplu” găsim reflecții asupra artelor bulversate de constrîngerile ideologice „au pays des Soviets”, în perioada cea mai roșie, stalinismul. La fel s-a întîmplat cu arta și în China lui Mao, în timpul sinistrei Revoluții culturale, cînd „Mao trebuia pe de o parte să fie elementul principal  al compozițiilor și să apară ca forța propulsoare a unei populații admirative, față de care figura lui ocupa în mod necesar prim-planul. Pe de altă parte, se impunea ca el să rămînă în mijlocul poporului, asupra căruia veghea”. (p. 138)

Tentația „nedesăvîrșirii leonardești”, iconografia franceză suscitată de personalitatea multiformă care a fost Victor Hugo în presa secolului al XIX-lea („Victor Hugo, hélas”), relația dintre pictorii Pierre-Auguste Renoir și fiul său, Jean Renoir, expoziția „Picasso” de la Muzeul Orsay îi prilejuiesc criticului român noi reflecții, dublate de o documentare solidă. Iar în  „Negativul Olympiei”, eseu inspirat de expoziția „Le modèle noir de Géricault à Matisse”, acesta nu se sfiește să denunțe derapajele political correctness-ului cultural, bunăoară…schimbarea/re-botezarea titlurilor tablourilor în așa fel încît să fie eliminată orice aluzie la trecutul colonial sau sclavagist. Cel mai mult îl marchează, la finalul expoziției, pînza congolezului Aimé Mpane „Olympia II”, în care, spre deosebire de celebrissimul tablou al lui Manet, „servitoarea s-a preschimbat în albă, iar stăpîna a devenit servitoare de culoare”.

Nu puteau să lipsească din acest volum nici cîțiva „români din Hexagon”, ca să preiau titlul secțiunii a patra. În contextul zbuciumat al secolului trecut, numeroși scriitori sau intelectuali au luat calea exilului, devenind faimoși în Franța sau în alte țări francofone. Tristan Tzara, iconoclastul dadaist inspirat de „arta neagră”, este descris în habitudinile  și căutările lui cotidiene.  Paul Goma, curajosul dizident și militant civic, opozant al comunismului, apare, în urma citirii atente a scrierilor diaristice ale acestuia, ca o persoană ce nu poate să nu lase în urmă o „dîră de vitriol”. Totuși, conchide autorul, dezrădăcinatul Paul Goma „a rămas un inadaptabil care și-a păstrat identitatea culturală pînă la sfîrșitul vieții.” Nu sînt uitați nici profesorul și criticul Bazil Munteanu/Munteano, marele comparatist; Virgil Ierunca, cel care în exil a abandonat scrisul sau cercetarea științifică „în favoarea adoptării unei retorici protestatare prin cuvîntul scris și emis pe calea undelor”; Isidore Isou, contestatarul creator polivalent, lettristul, născocitorul unei metode de lucru sinergice, pe care o numește „Kladologie”; universitarul Livius Ciocîrlie, cel care l-a precedat pe Vasile Spiridon în postul de la Bordeaux.      

Așa cum spune Adrian G. Romilă în postfață, discursul  din acest volum este „multireferențial, pasionant, plezirist, deloc exhaustiv și lipsit de tușe definitive ori autoritare”, iar eu nu pot decît să ader la această opinie. Impregnat de spiritul cartezian care a modelat cultura franceză de-a lungul secolelor, francofilul Vasile Spiridon ne transmite prin recentul său volum – „Hexagonale”- o întreagă încărcătură de emoție și gîndire. O invitație la reluarea lecturilor din autorii menționați, la vizionarea (chiar și pe Google) a tablourilor sau filmelor pe care le descrie, și – mai presus de toate – la un periplu în țara pe care atîția români au îndrăgit-o.  

Elena-Brândușa Steiciuc