Exact acum 25 de ani, s-a stins – în 1995, la 11 noiembrie – Corneliu Coposu. A fost liderul PNȚCD de la mijlocul anilor `80 pînă la moartea sa. Era născut în mai 1914, avea așadar 81 de ani. Putea să mai trăiască, dar 17 ani petrecuți în pușcăriile comuniste i-au ruinat sănătatea. A fost arestat după afacerea Tămădău – tentativă de fugă în Occident a unor lideri țărăniști înscenată de Securitate (la care Coposu nu a participat). A fost o ambuscadă pentru a aresta conducerea PNȚ și a-l interzice. Dedesubturile ei mi le-a povestit în anii `80 Nicolae Carandino (care participase). Am cercetat în anii 2000 documentele afacerii în arhive, intenționînd să fac un episod din serialul documentar tv „București strict secret” cu această poveste.
Pînă în 1962 Corneliu Coposu a trecut prin mai toate închisorile comuniste. În 1962 a fost scos de la închisoarea din Rîmnicu Sărat și trimis în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, de unde a fost eliberat în 1964. Am trecut pe acolo să mă documentez, atras de legendă. Asta a fost prin anii 1977-78, dar nu mai rămăsese nimic. Locul se numea Rubla, era pe lîngă Fetești. Aveam niște elevi din zonă, eram profesor nu departe, la Dragalina, la o oră de mers cu trenul.
Prima dată l-am întîlnit în urma unui telefon pe care mi l-a dat la redacția „22” prin februarie 1990. În anii 1990-1995 ne-am aflat adesea unul lîngă altul. Fie în vizitele pe care i le-am făcut la biroul din Piața Rosetti, fie la ședințele CDR (la sediul PNȚ sau în strada Batiștei). Fie în diverse conversații cu caracter privat. Cred că avea încredere în mine, de vreme ce mi-a confesat multe povești despre trecutul lui, despre Maniu (i-a fost secretar) și lumea politică din anii `30-`40. Mi-a vorbit despre episoade din lupta din anii `40 împotriva ocupației sovietice și transformarea în 2-3 ani a României într-un regim comunist cu distrugerea democrației și monarhiei. Mi-a vorbit și despre oamenii care roiau în jurul lui în anii `90 și pe care adesea îi privea cu maliție. Era un bun psiholog, se pricepea la oameni. Îi trata ca pe niște învățăcei. Pe unii îi aprecia. Era și tolerant. Și sigur un maestru al manevrei politice, avea fler. Înțelegea repede o situație politică în profunzime. Mi-a servit destule lecții. Se întîmpla – publicam săptămînal la „22” un editorial – să mă poftească la o cafea să-mi spună impresiile lui. Analiza se întîmpla să nu se potrivească cu a mea. Mă descosea să vadă mai bine argumentele mele, le încerca cu ale lui. Am colaborat la aducerea în țară pentru prima dată a Regelui Mihai la București. Am făcut parte dintr-un grup restrîns pe care Seniorul Coposu îl prezida.
Mi-a aduc aminte o discuție despre cum va arăta România după încă o generație. M-a mirat pentru că mi se părea mai preocupat de trecut, de reparațiile pe care le dorea pentru cei care au suferit privațiuni sub regimul comunist. Era rezervat pe tema viitorului, nu s-a avîntat. Nu vedea neapărat o Românie fericită, sigur nu pe termen scurt. O gîndea ca un urcuș dificil, pas cu pas, spre o lume mai bună. Gîndea că mai sînt multe bătălii de dat și de făcut multe schimbări. Dvs. nu o să apucați!, i-am zis. A spus simplu – Adevărat! și a tras un fum de țigară. Era un mare și pasionat fumător. Fuma țigară de la țigară.
Nu ne-am înțeles întotdeauna. Au fost și zile tensionate între noi. Cînd ne-am plasat pe poziții adverse în interiorul opoziției de atunci. De exemplu, pe povestea candidaturii la președinție în 1992. PAC (Partidul Alianței Civice ) l-a susținut pe Nicolae Manolescu, PNȚ pe Emil Constantinescu. Nici relația dintre Mișcarea Alianța Civică și Partidul Alianței Civice nu o vedea ca mine. Considera o greșeală apariția partidului, etc.
S-a stins în 11 noiembrie 1995. Fusese după 22 decembrie 1989 asaltat de o canonadă de calomnii, defăimări, atacuri murdare din partea FSN, FDSN și a unei mari părți din presa scrisă, a TVR și a radioului public. Le-a privit cu detașare. O bună lecție pe care sper că am învățat-o bine.
Mă gîndesc uneori la el, nu doar la zile cu cifre rotunde ca azi. Anvergura i s-a văzut perfect odată cu dispariția sa, care a scos pe străzi o mare de oameni. Nu am știut nici unul cît este de admirat pînă în acea zi neagră. S-au văzut atunci și resentimentele puterii față de el și ce însemna de fapt. Nu i s-au organizat funeralii naționale, deși era liderul necontestat al Opoziției și avea trecutul pe care îl avea. Era un simbol al rezistenței la regimul lui Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Decembrie 1989 i-a confirmat ideile cu care a trăit, dar și destinul inegalabil.
Stelian Tănase
