Locuiesc pe insula Saint Louis pentru două săptămîni cît durează sejurul. Stau într-un fost „hotel particulier”, unde a locuit o vreme Beaudelaire. Acum e un hotel pretențios – eclectic, care amestecă un han Ev Mediu cu inserturile enervante și urîte de tehnologie la zi. Ar fi trendul în arhitectură. E, totuși, un punct de pornire bun pentru vînătoarea pe care am de gînd să o fac. Mă ocup en passant de Parisul din la belle epoque, fin de siècle. Cel de după Haussman. În serialul documentar TV „București strict secret” – arhive și tot restul – am povestit deja sinuciderea morfinomanului Odobescu, triunghiul amoros Natalia Negru- St. O. Iosif – Dimitri Anghel, încheiat cu doi morți. Ca și logodna morganatică dintre Elencuța Văcărescu și printul Ferdinand, cu deznodămîntul că ea a fost gonită la Paris, iar regina Elisabeta a fost trimisă în surghiun la Veneția. Apoi, amorul dintre Martha Bibescu și britanicul colonel Thomson, viitor ministru al aerului. Dirijabilul care îl ducea în India s-a prăbușit în 1927 la primul zbor, lîngă Paris, în pădurea Louvais.
Găsesc într-o plimbare, grație unei plăci înfiptă în zid, imobilul unde a locuit Camille Claudel, sora poetului, amanta sculptorului Rodin. Amor nefericit, femeia a înnebunit și a fost internată într-un azil unde s-a prăpădit prin anii 40. În același imobil, la nr. 45, a locuit și Martha Bibescu, și verii ei – frații Anton și Emanuel Bibescu. În fața scuarului botezat cu numele de „Aragon” (pușchea pe limbă, era bolșevic) Sena face un cot spectaculos. Este cea mai frumoasă respectivă din Paris. Aristocrata cu ifose împărătești avea ce vedea de la fereastră. Sena ca Sena, dar si Catedrala Notre Dame. O invidiez pentru apusurile și răsăriturile de soare care îi incendiau ferestrele. Jumătate din valoarea unei locuințe o dă priveliștea, și în acest loc ea valorează aur curat.
Deși unii pretind că ar fi avut talent, găsesc că singura scriere care se ține bine și azi este „La bal cu Marcel Proust”. Aici nu alunecă pe panta sentimentalismelor și snobismelor, ori a mondenităților pasagere. Face pur și simplu o analiză rece unei situații complicate, sufletește vorbind. A vrut să descifreze misterul unei prietenii profunde între cei doi, Anton si Emanuel Bibescu, cu Marcel Proust. Totul a plecat de la o seară de bal unde Proust îi caută conversația, iar ea e dornică să nu piardă nici un dans. Frivolă, plină de viață, îl evită…
Destinul a lipsit de la întîlnire în acea seară. Proust continuă, totuși, să rămîna prietenul apropiat al verilor ei, dar odată cu „Swan” și a celorlalte volume din „În căutarea timpului pierdut” Martha Bibescu chiar „îl vede” pe cel care stătea stingher, într-un palton, în colțul salonului de bal, așteptînd-o înfrigurat. Martha Bibescu era (sîntem în 1912) una dintre cele mai frumoase femei din Europa, o splendoare. Își zicea prințesă, măritată fiind cu George Valentin Bibescu. Constat că nu o ocoliseră bovarismuil și snobismul. Era o Lahovary, nimic aristocratic în aceasta familie din Istanbul aciuită în Valahia în secolul fanariot.
Trec cu toții – cei patru din grup – și prin momente dramatice. Sinuciderea lui Emanuel la Londra în 1917. Moartea Magdalenei, sora mai mica a Marthei Bibescu. Moartea lui Fenelon, al patrulea din cvartetul de prieteni… Toate aceste evenimente îi apropie pe cei doi supraviețuitori, Proust și Anton Bibescu, și mai mult. Din fericire stă mărturie corespondența lor. Am împrumutat-o la București de la un amic, dar mi-am propus să găsesc exemplarul meu la buchiniști, pe Sena.
Mă preumblu prin Paris (am tăiat cinic cîteva întîlniri, să le zic, oficiale) căutînd adrese proustiene. Ghidul – de cîțiva euro – e ferfenițit, de obicei îl detest. Cel mai ușor găsesc adresa bd. Haussman. Imobil tipic, nimic șarmant, paradoxal. Banal ca toate locuințele baronului care a nivelat Parisul, l-a făcut burghez. L-a adus la cel mai mic numitor comun și a dat astfel pretinsul farmec de care se încîntă prostește hoardele de turiști în secolul XX. Constat că nu se poate vizita. E locuit de contemporanii noștri. Nu cred ca noul locatar să se sinchisească de memoria gloriosului chiriaș din urmă cu 100 de ani. Proust a locuit la adresă vreme îndelungată 1907- 1919, anunță placa comemorativă de la intrarea în bloc. Loc cunoscut, frecventat, de cei doi Bibești. Dau o raită la Hotel Ritz, vreau neapărat sa vizitez cafeneaua unde se întîlneau toate gloriile mondene ale Parisului. Tot ce era șic își dădea rendez – vous aici. Gotha epocii. Dacă nu erai văzut aici nu existai. Proust venea la Ritz rar, dar alte cafenele nu frecventa. Cînd mai ieșea din apartamentul de la etajul 5 din rue Hamelin, imobil fără lift, într-o vreme cînd renunțase să se mai aventureze pe străzile Parisului iubit, indiferent de motiv. Nu își mai părăsea locuința, își oferise o totală singurătate. La Ritz mai iese pentru o conversație cu prințul Antoine Bibesco care îi fusese de mare folos la scrierea „În căutarea timpului pierdut”. El fusese „urechea” lumii pariziene, căreia Proust îi era cronicar fidel.
Cafeneaua Ritz este cum mă așteptam, totuși. Venisem cu o imagine preconcepută, așa că m-am lăsat într-un fotoliu, am privit clienții (altă lume, altă costumație, alte moravuri). Mi s-a părut că într-un colț îi văd pe Proust și Bibescu conversînd aprins. Da, chelnerul cu sorțul alb dinainte, cu vestă neagră, mi-a spus – da, în acel colț se aflau Proust și prințul Bibesco, doi fideli ei cafelei… Sau mi s-a părut. Proust s-a prăpădit după o lungă claustrare. Astmul l-a răpus în cele din urmă. Trăia intr-o camera tapetată cu plută. Nu suporta nici cel mai mic zgomot. Nu voia să mai vadă pe nimeni, deși se plîngea în scrisori de singurătate. Adresa era pe rue Hamelin. O găsesc, m-am ambiționat să bat cartierul pe jos și bineînțeles că m-am rătăcit. Caut imobilul unde a murit la numai 51 de ani. Unde firul vieții lui s-a rupt în 1922, asistat cu fidelitate de angelica lui menajară Cecile Albert. Singur, claustrat, rămas numai cu el însuși….
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.
