Un destin uman și intelectual exemplar în condițiile extreme ale secolului trecut. Așa s-ar putea defini biografia celui care a fost Octavian Ionescu, profesorul, juristul și filosoful ieșean (1901-1990), ale cărui însemnări, păstrate în imensa arhivă personală, au fost publicate recent de editura Demiurg sub îngrijirea universitarei Marina Mureșanu Ionescu, fiica autorului. Condiția grafică este unul din argumentele excelenței acestui volum de aproape 400 de pagini compuse din consemnări cronologice (opt caiete) în care sînt incluse fragmente de corespondență personală sau oficială, texte ale unor importante comunicări științifice, iar la finalul volumului o densă colecție de fotografii. Păstrătoare a diferitelor documente ale tatălui, Marina Mureșanu Ionescu își definește atît părintele, cît și demersul recuperator în cuvîntul înainte, intitulat „Rezistența prin Memorie”: „S-a vorbit mult, după 1990, de faptul că, în ciuda așteptărilor, nu a existat o adevărată <literatură de sertar> în România, că <rezistența prin cultură> s-a dovedit a fi o simplă sintagmă fără acoperire. Amintirile… lui Octavian Ionescu vin să contrazică aceste <impresii> conjuncturale și grăbite. Cu anumite nuanțe care se impun. Octavian Ionescu a TRĂIT efectiv rezistența prin cultură, dar prin cultura juridică, prin suportul gîndirii <normale>, prin forța unor repere morale de nezdruncinat, prin absența compromisului de orice fel. […] Ocupîndu-mă de îngrijirea acestui text pentru publicare, l-am descoperit, l-am cunoscut mai bine pe tatăl meu, bucățelele de puzzle pe care le posedam din pregnante amintiri din copilărie sau tinerețe s-au asamblat acum, în această interesantă și totodată liniștitoare Carte”. (p. 7-8)
Compus din opt capitole intitulate CAIETE, volumul memorialistic „Amintiri din viața mea” poate fi citit ca o incursiune cronologică în biografia unei personalități a lumii științifice în domeniul juridic, dar și ca o mărturie personală cu valențe documentare asupra contextului social, politic și cultural al României și al Europei în timpul existenței autorului, un povestitor ce poartă amprenta sadoveniană a stilului.
Caietul I, „Copilăria” readuce în prezentul scrierii (anii ’80 ai secolului trecut) figurile tutelare, în special tatăl, preotul Ioan Ionescu, satul natal (Vorniceni, Județul Botoșani), primii ani de școală în clasele primare. Peisajul bucolic, paradisiac apare sub pana lui Octavian Ionescu desprins dintr-un tablou de Grigorescu, impregnat de nostalgia octogenarului : „Căsuțe albe apăreau pe mici delușoare, ca picături argintii de rouă, din sînul livezilor stufoase sau al stratului de flori”. (p. 13)
Anii de liceu, mult mai importanți pentru formarea intelectuală a viitorului profesor universitar sînt narați în „Studii la Liceul LAURIAN din Botoșani”. Stăpînind bine arta portretului, memorialistul reînvie pentru cititorul contemporan cîteva figuri marcante de dascăli ai prestigioasei instituții, printre care Petru Irimescu, profesorul de istorie, descris cu precizie: „Era de o înălțime potrivită, bine făcut, cu păr și mustață castanie, ca aluna cea coaptă. Avea un glas dulce, ochii săi emanau o lumină caldă, bunătatea, răbdarea și înțelegerea pentru tot se revărsau din sufletul său”. (p. 36) Ariton Iacobeanu, un francofon rafinat, cu studii și călătorii anuale în Franța, este cu siguranță cel care l-a marcat cel mai mult pe adolescentul Octavian, care la începutul liceului nu cunoștea aproape nicio boabă de franceză. Octogenarul care a făcut doctoratul în țara lui Voltaire și care a fost căsătorit cu o elvețiancă de expresie franceză își amintește, amuzat: „Într-o zi am fost strigat și eu la lecție, cu alți vreo zece colegi ai mei. Eram pe la mijloc. Toți cei dinaintea mea nu știau nimic; deci, notele pe care le-a dat domnul Iacobeanu erau 2 alternat cu 3. Cînd a ajuns cu întrebările la mine, deși îmi era foarte frică, mi-am strîns tot curajul și am rămas dîrz. Lecția era ceva despre hainele elevului. Nu mai știu ce cuvinte m-a întrebat, dar de două mi-adus aminte, căci din fericire semănau cu cele românești: <pelerin> și <palton>, pe care le-am mai sucit, schilodindu-le puțin ca să fie franțuzești, și, împreună cu alte cîteva cuvinte, probabil pe jumătate cunoscute, profesorul mi-a dat nota 6 (șase)”. (p. 40)
Sînt descrise relațiile dascălilor cu elevii, atmosfera din liceu și oraș, nu sînt uitate nici cîteva întîmplări hazlii: furtul tuturor documentelor școlare din cancelarie, în timpul vacanței de Paști 1914. Întorcîndu-se cu fratele mai mare, Gheorghiță, de la Vorniceni, de Duminica Tomei, au aflat „vestea de necrezut că, în timpul vacanței, s-au furat toate cataloagele și toate matricolele (în care se treceau mediile notelor obținute de elevi în fiecare bimestru). Nu mai rămăsese nici o urmă de note la ascultarea orală, de la începutul anului și pînă la acea dată, care coincidea aproape cu cea a începutului lui mai, deci aproape de sfîrșitul anului școlar”. (p. 46) Nimic nou sub soare, aș spune…Cel mai interesant este că nu s-au putut identifica autorii infracțiunii, iar memorialistul continuă: „S-au făcut cercetări, fără a se descoperi nimic. În mod vag, nesigur, se spunea că autorii furtului și distrugerii cataloagelor și matricolelor ar fi trei elevi din clasa a V-a, care aveau note rele și erau amenințați de a rămîne repetenți. Se dădeau chiar anumite nume, printre care cel al elevului Giugariu, marele artist de teatru de mai tîrziu. Descoperirea făptașilor, totuși, nu a putut fi făcută, iar cataloagele și matricolele au rămas dispărute pentru totdeauna”. (p.46)
Feciorul preotului din Vorniceni reconstituie și atmosfera din timpul Primului Război Mondial, apoi narează un fericit episod de la finalul liceului: participarea (alături de alți 18 elevi selectați de pe tot cuprinsul României Mari) la Jamboreea cercetașilor de la Londra, 1920, o „călătorie de vis” care îi stimulează interesul pentru Occident, organizată și condusă de „neobositul, scriitorul și iubitorul de artă Gheorghe D. Mugur, președintele Fundației <Principele Carol> din București”, ajutat de bucovineanul Leca Morariu, de maiorul Manolescu de la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu.
Octavian Ionescu rezervă un capitol aparte anilor de studenție la Iași (1920-1925), cei mai fertili din țară pentru formarea sa. În toamna lui 1920 se înscrie la două facultăți, Filosofie și Drept, prima avînd rolul de „a avea un cîmp mai larg de gîndire”. Cititorul de orice vîrstă de azi, la un secol de la evenimentele narate, poate avea un tablou clar al modului în care tînărul Octavian, ajuns în capitala provinciei moldave, s-a cizelat în contact cu spațiul academic, cu ilustre figuri de profesori și intelectuali ieșeni. Și aici apar cu pregnanță portrete conturate fin: A. C. Cuza, decanul facultății de Drept, care „era pretutindeni același: cu mișcări sprintene și tinerești, cu privirea ca de mercur viu, cu expresia vorbită a gîndirii și replicile sale instantanee neasemuite, fie că era la curs, în cancelaria profesorilor facultății, sau coborînd scările acesteia, ce conduceau spre culoarul rectoratului, fie în grupuri de studenți, care-l întîmpinau cu voioșie și cu respect, pe stradă cu interlocutorii sau cînd urca singur pe strada Carol, unde este Universitatea și se îndrepta spre casa sa, din partea de sus a străzii Codrescu”. (p. 65) Controversata figură a politicii românești interbelice este portretizată obiectiv, cu explicarea contextului politic al epocii.
Un alt profesor care i-a marcat devenirea lui Octavian Ionescu a fost Vespasian Pella, penalist, un bărbat „foarte elegant, puțin afectat”, care a introdus în învățămîntul juridic de la Iași activitatea de seminar. La două decenii după anii studenției, în aprilie 1944, naratorul are o ultimă întîlnire cu fostul său profesor de Drept penal, numit între timp ministru plenipotențiar al Legației române de la Berna. Deja universitar, fostul student ieșean căsătorit cu Rica Voisin, sclipitoarea elvețiancă (ulterior profesor de literatură franceză la UAIC), și tată a trei copii mici adăpostiți în țara cantoanelor din toamna 1943 trebuie să se reîntoarcă în țară, în condițiile dure ale războiului și ale evacuării facultății sale. În acel 14 august 1944, cu inima strînsă, refuză oferta fostului profesor de a rămîne în Occident, în calitate de consilier juridic al legației, ignorînd avertismentul lui Vespasian Pella: „Bine, du-te. Are să-ți taie rușii capul!”.
De la Facultatea de Filozofie și Litere sînt evocați cu o explicabilă nostalgie magiștri de înaltă ținută intelectuală: Ioan Petrovici („Înalt, frumos la chip, cu fața luminată de un ușor surîs meditativ, cu ochi căprui, blînzi și catifelați” care la curs „își concretiza gîndurile într-un mod cadențat și liniștit, redînd auditoriului imaginea sistemelor de filosofie și unind adesea expresia rațiunii cu aceea a sensibilității poetice”), Ioan Găvănescul, Petre Andrei, Garabet Ibrăileanu.
Elena-Brândușa Steiciuc
(va urma)
