„Sunt în Bucegi, stânca pe care o îmbrăţişez/ are forma unei labe uriaşe de sfinx,/ e vie, vibraţia ei pătrunde în aura mea,/ se deschid chakrele, toate şapte se rostogolesc/ invers acelor de ceasornic şi devin energie/ alb-strălucitoare, migratoare între lumea de aici/ şi adâncurile cu mai mulţi Sori,/ Fiinţe prelungi mă aşteaptă acolo levitând/ ca nişte nuferi plutitori”: iată o mostră din poezia cea mai recentă a Vioricăi Petrovici, o voce poetică inconfundabilă, ce nu poate fi trecută cu vederea în peisajul nostru literar. Volumul intitulat ”Portal 16” apărut la Editura Timpul, Iaşi, 2023 (98 p.) este puternic influenţat de filosofia curentelor ”new age”, un sincretism al filosofiilor şi religiilor lumii, în special hinduismul.
Lectura revelează o trăire poetică specială, o pendulare şi un tangaj permanent între universul real şi cel imaginar, al doilea având de cele mai multe ori întâietate. Poeta bucovineană are o cultură literară foarte solidă, discursul ei este impregnat de avangardă, onirism, suprarealism, unele versuri par să fie un dialog cu Saşa Pană sau Ilarie Voronca. În plus, Viorica Petrovici are un psihism aparte, care-i permite o serie de trăiri extrasenzoriale, un imaginar populat cu mitologiile lumii, cu simboluri şi arhetipuri ancestrale.
Chiar din titlu detectăm preocuparea cu totul specială pentru trecere/ intrare/ieşire/conexiune subtilă cu alte dimensiuni temporale sau cu alte forme de existenţă, greu accesibile muritorilor de rând. Este apanajul poeţilor, al artiştilor, al visătorilor să descopere pe cont propriu lumi noi, să intre în forme de conştiinţă avansată şi să dea – asemenea lui Mallarmé – „un sens mai pur cuvintelor tribului”.
Un portal poate avea semnificaţii multiple şi – conform filosofiei amintite – portalul poate fi în interiorul fiinţei sau poate fi un punct focal de energie al planetei, care favorizează anumite trăiri, anumite contacte, binecunoscute diverselor culturi. Dacă în hinduism aceste portaluri sunt situate în Tibet, pentru vechii celţi erau în sudul Angliei, la Glastonbury, unde aveau loc ritualuri speciale. În România străvechile cetăţi dacice mai păstrează urma unor construcţii de cult probabil amplasate în astfel de puncte nodale. Energiile speciale ale pădurii Baciu sunt un alt punct de referinţă, după cum spune poeta suceveană: „Într-o noapte petrecută în pădurea Baciu/ am cunoscut şi astfel de minuni,/ creşteau, precum vâscul, pe cei mai înalţi brazi,/ eu şi iubitul meu am fost ridicaţi/ de nişte braţe nevăzute şi duşi la stele”. (citat din poemul „Tipura Sundari locuieşte în pădure”, p. 17) <Tipura Sundari reprezintă Marea Putere Cosmică în hinduism>. Este evident, erotismul şi experienţa extrasenzorială merg în paralel, se unesc într-o formă specială de energie care este poemul, ţâşnirea versului preluând energia orgasmului, a ascensiunii comune.
Poemul eponim, „Portal 16”, este de la bun început o declaraţie a autoarei privind această credinţă nezdruncinată în comunicarea dintre lumi, în zbor (sub toate formele lui, abstracte şi concrete), în puterea poeziei de a transforma fiinţa umană într-o entitate magică, simbol al purităţii și al levitației celeste: „Dragostea mea de zbor/ mă face să trăiesc mereu în două lumi,/ nu ştiu/ care dintre ele e cea reală/ poate fi o reflexie tot ce trăiesc,/ poate fi existenţa unui personaj creat de mine,/ înfăşurătoarea se unduieşte asemenea şarpelui,/ din grădina Edenului,/ cu ochii săi verzi ca lumina proaspătă/ poeţii sunt nişte inorogi, mereu cred în iubirea / neîntinată,/ ei au dreptul la nemurire şi au aripi în loc de picioare/ poartă în spinare o desagă cu mai multe chei de cristal”. (p. 8)
În lumea postmodernă asistăm la o masificare a fiinţei, la o concurenţă tot mai acută între realitate şi copie, esenţă şi aparenţă. Imaginea umană transmisă de mass-media este dilatată, iar autoarea constată într-un alt poem că „omul dilatat se preumblă fantomatic/ pe linia subţire dintre viaţă şi moarte” (p. 13), ca fiinţa platoniciană în peşteră. Textul acestui poem cu multiple semnificaţii continuă într-o tonalitate de descântec, subliniind atmosfera magică a verii, cu elemente impregnate de hinduism: „Vara vine cu mandale de nu-mă-uita şi clopoţei/ pe la gene, cu arnică şi angelică la cingătoare, cu apă neîntinată din cele două izvoare/ Sunt noaptea în care luna se ocultează,/ sunt trează/ mă confund cu un pui de pasăre/ cu argintul tăcerii pe aripioare”.
Senzorialul ocupă un loc important în poetica Vioricăi Petrovici ”et pour cause”. Culoarea, sunetul, parfumurile se împletesc într-un ansamblu original, fără de care existenţa nu este posibilă: „cântecul e un fir de argint/ între pustiul albastru/ şi mijlocul roiului/ geometria sunetului are forme sferice,/ elicoidale/ forme de clepsidră”. (p. 25)
Poemul intitulat „E Ziua Crucii” merită să fie citat în întregime, fiind o chintesență a trăirilor și fantasmelor poetei bucovinene, al cărei imaginar este populat în egală măsură de credințele străvechi ale satului și de lecturile din Mircea Eliade: „Pe albastru lunecă fluturi albi,/ Izvoare de cântec/ levitează/ Ploaia de prana/ are gust de miere și tăcere,/ Suveici magice, corbii/ tivesc orizontul,/ Gutuiul își leagănă copiii de aur,/ și le dă să sugă din Calea Lactee,/ E Ziua Crucii,/ mama împletește din busuioc/ și roțile/ un cerc pe care îl aruncă pe casă,/ ca un abur,/ se ridică din mine un trup/ și încă unul/ și încă unul…”. (p. 58) În atmosfera magică a sfârșitului de vară și a frontierei dintre anotimpuri, energiile cosmice sunt invocate de femei prin gesturi apotropaice, onirismul imaginilor este mai pregnant ca oricând, iar credința în metempsihoză este mai mult decât evidentă.
O incantație în tonalitate eminesciană este și poemul „Un deșert călător”, sugerând puterile nebănuite ale verbului sub toate formele lui (poezie, rugăciune, descântec sau blestem): „Lună, tu, care hrănești singurătatea fiarelor/ tumultul mărilor, fii bună și fă din ființa mea/ un deșert călător,/ vreau să mă risipesc în marginile universului! […] Lună, grădină de vise, te chem să mă-nvii,/ fruntea mea luminează, magia/ de a coborî în genuni mă învață/ și mă pierde de mine în Sine!”. (p. 71)
Consider că prin tot ceea ce a scris – poezie sau proză – autoarea suceveană a exprimat o sensibilitate aparte, marcată de suprarealism, de mişcarea anilor ’68, resimţită şi în Estul claustrat al Europei, de spiritul iconoclast al generaţiei de atunci care cânta fără restricţii, şi aici, şi acolo, neuitatul ”Blowing in the wind” al lui Bob Dylan şi Joan Baez. Poetica Vioricăi Petrovici are rădăcinile bine înfipte în solul bucovinean, după cum imaginarul ei îşi trage seva hrănitoare cu precădere din tradiţii şi credinţe ancestrale, din străvechiul sat Arbore, unde a văzut lumina zilei. Peste toate acestea, s-au aşternut straturi-straturi de imagini, vise, fantasme generate de lecturi, contacte, dorinţe. Levitaţia şi zborul sunt o condiţie ”sine qua non a poeziei”, a artei, iar atmosfera chagalliană din textele Vioricăi mă face să cred că pentru ea drumul poetic este o continuă ascensiune.
Elena-Brânduşa Steiciuc
