O moarte absurdă, Camus

Presa românească nu a menţionat nicăieri moartea lui Albert Camus. Nici Contemporanul, nici Gazeta literară nu anunţă accidentul fatal din 4 ianuarie 1960. Camus era celebru, laureat al Premiului Nobel, una din marile figuri literare și morale ale Franţei și Europei. Cu siguranţă, pe culoarele CC PMR se cunoștea faptul că relația dintre Moscova și cel dispărut nu era deloc bună. Era mai bine să nu fi fost vreodată comunist decît să fi fost şi să renunţi sau să fii alungat. Camus fusese membru al PCF pe vremea cînd trăia la Oran ca tînăr jurnalist. După un an s-a retras, nefiind de acord cu disciplina de partid. Dar, ce era între Camus și Moscova provenea mai degrabă din cartea sa din 1951 „Omul revoltat”, unde scrisese despre situația deplorabilă a libertății în URSS, subiect tabu. L-a tratat dincolo de doctrina marxistă și imaginara revoluţie a proletariatului rus din 1917. A scris tot aici despre lagărele de concentrare sovietice. URSS, conchidea el, nu este visatul imperiu al libertății. Poziția sa a provocat un enorm scandal printre existențialiști și comunişti.

Analiza lui Camus depăşea cu mult viziunea Kremlinului, doctrina și scrierile sacrosancte ale lui Stalin. E momentul rupturii dintre „liberul” Camus şi ”înregimentatul” Sartre, care se proclama comunist și apărător indefectibil al politicii Moscovei. De pe urma acestei rupturi a curs multa cerneală pe Sena în deceniul care a urmat. Dosarul acestei tăceri condamnabile din presa românească – oricum nu o citea nimeni – este chiar mai bogat. În scandalul Pasternak, Camus a luat apărarea autorului romanului „Dr. Jivago”, punînd în balanţă imensul său prestigiu. Boris Pasternek, despre care Zaharia Stancu afirma ritos: „nu am auzit de el!”. Această era poziția oficială a Bucureştiului. Să nu ne mire că – urmînd poziția sovietică – Gazeta literară a păstrat tăcerea. Moartea lui Albert Camus nu a fost o ştire pentru presa românească.

Accidentul l-a surprins în plină forţă ceatoare avea numai 46 de ani. După o lungă perioadă de sterilitate începuse să lucreze la un nou roman. Manuscrisul s-a găsit după tragedie pe bancheta maşinii. Mă întreb unde duceau gîndurile lui. Viaţa lui sentimentală, ca întotdeauna, teribil de complicată. Natura mediteraneană, era un sudic (născut la Oran, în Algeria), făcea din el o fiinţă pasională. A trecut prin numeroase legături amoroase. Unele de lungă durată. Cea mai cunoscută fiind cu actrița Maria Casares. Volumul apărut la Gallimard cu scrisorile pe care cei doi le-au schimbat conține 860 de scrisori. Manuscriul are nu mai puțin de 1.200 de pagini. Se întîmpla să-şi scrie și mai multe scrisori pasionale pe zi… Cu toate astea există o doamnă Camus, Francine, iar cuplul avea şi doi copii. Două fete gemene apărute pe lume în 1945. Legătura cu soția sa, după multe turbulențe, părea la începutul acelui an că se ameliora. Francine se resemnase. Avea deja două tentative de sinucidere – o dată încercase să sară de la etaj, altă dată luase o supradoză de somnifere. Ambele tentative provocate de legătura cu Maria Casares, despre care vorbea „le tout Paris”. Camus avea un ménage-a-trois. Scrie undeva că unii îşi caută adăpost în familie, refuzați de spațiul public, alteori e invers: caută adăpost în spațiul public pentru a se refugia de eșecul vieții personale.

Camus a fost ucis într-un accident de automobil la 4 ianuarie 1960. Își petrecuse sărbătorile de iarnă la casa de la țară (în Provence, în localitatea Lourmarin) cumpărată din banii primiţi odată cu Premiul Nobel. Voia să ajungă la Paris, unde deja își aranjase mai multe întîlniri amoroase, literare, familiale. Printre ele, nelipsita vedere cu Maria Casares. Dorea să ajungă şi acasă, firește, să le vadă pe fete şi pe Francine. La volan se afla (însoțit de soţie și fiica adolescentă) prietenul Michel Gallimard, nepotul acelui domn Gallimard, proprietarul editurii. Planul iniţial era să se întoarcă la Paris cu trenul. Luaseră chiar bilete, dar ajunși la Avignon și-a însoțit soția și fetele la gară, şi a schimbat planurile. Au preferat mașina puternică, un Mercedes ultimul tip, şi călătoria pe şoselele Franţei. În dreptul localității Près de Villeblevin mașina a derapat și s-a ciocnit violent de unul din platanii de pe marginea șoselei. Camus călătorea pe locul de lîngă şofer. A murit pe loc, strivit între bord și scaun. Nu exista obligația de a pune centura de siguranţă. Ar fi supraviețuit, cred. Pe bancheta din spate se găsea manuscrisul romanului la care lucra – „Primul om”.

Poate se gîndea la viesparul parizian. Cînd primise Nobelul, vechii existențialiști erau măcinați de sciziuni. Prietenii deveniseră – cum se întîmplă adesea – duşmani. Vechii complici se certau. Au apărut tabere, interese divergente, rivalităţi. Morala fraternității din vremea clandestinității din timpul Ocupaţiei germane pierduse teren. Dezamăgit, Camus se îndepărtează de controversele zilnice ale presei. Părăsește politica, preferînd masa de scris și sălile de teatru. Ruptura are o istorie. A apărut după ce a publicat eseul „Omul revoltat” în care demasca lagărele de muncă din URSS. Jean Paul Sartre îl atacă în Temps Modernes, revista pe care o conducea. Mai mult chiar, orchestrează o campanie de denigrare. Presa de obediență moscovită se năpustește asupra lui. Polemica nu s-a stins ușor, cum au anticipat unii. Opinia s-a împărţit în două tabere: pro Sartre și pro Camus, imposibil de reconciliat. Îi despărțeau prea mult lucruri. Iată unul: Simone de Beauvoir publică romanul „Mandarinii”, pentru care în 1954 primește Premiul Goncourt. Citit azi, este evident oricui că este un roman prost. Critica literară a renunțat între timp la elogiile deșănțate din anii 50. Era un roman cu cheie, unde apăreau personaje cunoscute. Între ele, Camus. De altfel, unul din scopurile autoarei era „demascarea” lui Camus, caricaturizat gros. Cauza? Disputa cu Sartre…

Rivalitatea dintre ei se desfășura pe cîteva teme: supremația, influenţa în lumea culturală pariziană, celebritatea, care dintre ei era mai important filosof existențialist etc. Ce a prevalat în alegerea juriului Goncourt a fost cabala din spatele scenei, sforăriile lui Sartre, care dorea să o impună pe Simone de Beauvoir ca mare scriitoare. Țintele erau tocmai cei neagreați de cuplul de la Flore. Camus era, firește, cap de afiș pe lista neagră. Azi mulți sînt de acord că „Les Mandarins” este cea mai proastă carte semnată de Simone de Beauvoir. Disputa Camus vs. Sartre s-a prelungit pînă la ruptura definitivă dintre ei. În 1957, pe cînd se afla în mijlocul cabalei montată de Sartre și acoliții, şi cînd era atacat violent, marginalizat, spre surpriza tuturor – mai ales a lui Camus – vine de la Stockholm anunțul Academiei Regale Suedeze că i s-a conferit Premiul Nobel pentru literatură. Era o mare surpriză. Percepția cu privire la Camus se schimbă peste noapte. Paradoxal, rămîne izolat, singur, un fel de semizeu „au dessous de la mêlée”, cum o mărturisește într-un interviu. Premiul atrage atenția asupra valorilor pe care le apăra: libertatea, revolta, dreptatea, absurditatea existentei. Tirajele cărților lui ating cifre impresionante. Este invitat să țină conferințe, să-și lanseze cărțile în Europa, în USA, în librării și în universități. Este pretutindeni foarte bine primit. Nu însemna că războiul în care era implicat la Paris cu adversarii săi de stînga și de dreapta pentru adevăr, justiție și morală încetează în vreun fel. Benefic, premiul îl aduce din nou la masa de scris. Începe să scrie un nou roman – amintit deja – „Primul om”…. Cînd, într-o zi de ianuarie, survine lîngă localitatea Villeblevin accidentul care îl ucide instantaneu. Este 13.55. Viteza înregistrată pe bord: 145 km /h. Da, existenţa este absurdă.

Stelian Tănase

Fragment din volumul, în pregătire (2025), ”O lume nebună de legat” (titlu provizoriu)