Subintitulată „The True Story of a Romanian Girl în Africa/ Povestea adevărată a unei fete din România în Africa”, cartea Ninei Smart – apărută în 2021 la editura ANAMAROL (București), cu fotografii din arhiva personală a autoarei – este o incursiune în „lumea uitată a fetelor din multe țări unde tăcerea e mai mare decît curajul de a iubi”. Numită inițial Geanina, aceasta este un caz complex de mixaj cultural, fiind fiica unei bucovinence și a unui student african venit la noi în anii ’70 din Sierra Leone. Redactat în limba engleză, cu un talent narativ impresionant, acest volum autobiografic poate fi imaginat și sub formă de film, parcurgînd cu ochii minții etapele devenirii Geaninei, de la fetița crescută cu grijă de părinți, mătușă și bunici în Suceava, apoi preluată la 13 ani de tatăl natural în Africa, sub pretextul continuării educației în Londra.
Așa cum arată autoarea – doctor în sociologie la University of California at Irvine, activistă puternic implicată în mișcarea internațională Soroptimistic, reprezentată la ONU – detaliile și evenimentele din cele 225 de pagini sînt adevărate, pornind de la amintiri și notații zilnice din jurnal, singura diferență față de realitate constă în schimbarea numelor unora dintre personaje, din motive lesne de înțeles.
(Gea)Nina își narează existența în șase părți, într-o poveste cu „two sides”, două fețe: una neagră și alta albă, tot așa cum este și identitatea/ereditatea ei. „Partea albă a poveștii” începe într-o zi friguroasă de iarnă, 17 decembrie 1971, într-un sat din nordul României, cînd un bebeluș prematur se naște „on top of that hill, in our one room village home, next to the animal dispensary where my happy parents lived/ Pe culmea unui deal, într-o casă de țară cu o singură cameră, lîngă dispensarul veterinar unde trăiau părinții mei”. (traducerea mea, p. 34) Soțul mamei, medicul veterinar din Drăgușeni, o crește cu grijă, ca pe propriul copil, urmînd ca în familie să apară peste 4 ani o soră, Mariana, și după aceeași perioadă, un frățior, Alin. În Suceava, fetița cu părul creț își începe viața ca orice copil din România comunistă: recită poezii la serbări, este o mică stea la Casa Pionierilor, în „Cîntarea României”, învață foarte bine. Șocul se produce la 11 ani, cînd mama îi revelează identitatea tatălui natural, un bărbat de culoare: „Dintr-o dată, am simțit că tavanul camerei se învîrte și cade, preschimbîndu-se în dușumea, iar noi două eram ca niște fire de nisip din clepsidră, suspendate în mulțimea de fire de nisip care se roteau în scurgerea îngustă a timpului”. (t. m, p. 35)
Întîlnirea de la București cu tatăl african, diplomatul John Bonku-Smart, este un episod dramatic. Fetița crescută în sistemul comunist, în anii cînd penuriile alimentare erau la ordinea zilei, trebuie să se obișnuiască cu ideea că are și o ascendență africană, într-o parte a lumii despre care nu știe nimic. Geanina își însoțește mama în capitală și trăiește o imensă uimire vazînd pentru prima dată un african (în plus, tatăl ei natural!): „Cum se face că are dinții așa de albi? Ochii mei dansau între fața lui și a ei, absorbind toate mișcările lor”. (p. 36) John, mîndru să se reîntoarcă la București, orașul studenției, în calitate de diplomat, le duce pe cele două într-un cerc de studenți din Sierra Leone, unde suceveanca Genina are primul contact cu o cultură care avea să devină a ei . Atunci, în vara lui 1983, dansează cu băieții africani un reggae perfect, miroase, dar nu are curajul să guste din „muntele de orez” cu „cassava leaves” pus pe masă, nu este obișnuită cu această gastronomie.
Tatăl natural are o tactică bine pusă la punct: pentru a cîștiga inima copilei îi oferă ceasul lui electronic (într-o țară în care toată lumea purta sovieticul „Ceaika”), îi promite educație la Londra, călătorii în România pentru a-și revedea „familia albă”. Ba chiar le încarcă pe cele două cu daruri banale, dar indispensabile pentru viața curentă, cumpărate din mult rîvnitul shop: „cafea columbiană pentru bunici, țigări americane, Marlboro și Kent pentru Elena și Mămica, nenumărate pachete de zahăr, făină de calitate și minunate cutii cu ulei pentru gătit”. Fetița de 12 ani se întreabă: „Cum puteam să nu accept generozitatea asta, cînd bunica trebuia să stea la coadă de la 4 dimineața ca să ia lapte și ouă?”. (p. 41, t.m.) Prin urmare, hotărîrea e luată: „Yes! Yes! I will go!” și, pe 13 iulie 1985, Geanina părăsește România, fiind adoptată după un an de demersuri internaționale de diplomatul John Bonku-Smart.
Adolescenta are un șoc cultural și nu se adaptează ușor, mai ales că nu stăpînește foarte bine engleza, iar limbile locale din Africa de Vest – Yoruba, Igbo, Hausa, Fulani – îi sînt totoal necunoscute. Crescută în Europa de Est, are o anumită pudoare și îi vine greu la început să se dezbrace în fața colegelor de cameră. Cu unii membri ai familiei africane, cum este cazul cu bunica paternă, Nina comunică în Krio (o engleză stricată, folosită curent în Sierra Leone). Cu mama vitregă, Rose, are la început o relație caldă, pentru că dorește să o considere pe frumoasa femeie din cultura Temne ca pe o mamă, deși inima ei continua să fie alături de familia din România. Mama vitregă, urmînd exemplul tatălui, devine excesiv de autoritară și îi interzice fetei orice formă de comunicare cu cei din Suceava, ceea ce declanșează din partea adolescentei „explosive displays of rage/scene explozive de furie”, multe în public, ce sînt urmate de fiecare dată de pedepse. Din fericire, în iulie 1989 adolescenta are permisiunea de a-și vizita „the white family” din Suceava, dar numai însoțită de sora mai mică, Janet, pentru a avea garanția întoarcerii ei.
Un alt motiv de tensiune și frică apare în al cincilea an al șederii în Africa, la 18 ani. Gea (Nina) descoperă cu groază ce se ascunde în spatele societății feminine secrete Bondo, din care face parte mama vitregă, matroana cu puteri magice închipuite. Tinerele fete sînt răpite și „tăiate”, pentru că mutilarea sexuală feminină (FGM) este încă o practică relativ curentă în Africa și face parte din mentalul colectiv, chiar tatăl o recomandă. Înfricoșată și dezgustată de ritualul violent de inițiare în feminitate, care o urmărește și în somn (coșmarul povestit la paginile 112-113 e semnificativ ), protagonista decide să scape din capcana familială cu ajutorul unui prieten, Dave, care îi reînnoiește pașaportul român la ambasada țării noastre din Washington DC. Dorința de evadare e atît de puternică încît nimic nu îi va sta în cale: hotărîrea de a pleca este luată pe 9 septembrie 1991, inspirată de o pictură a mamei din România, un brad pe care Geanina îl vede ca pe un simbol al dîrzeniei.
Eliberararea de sub tutela parintelui autoritar și de cultura africană – mai ales de înfricoșătoarele practici ritualice ale societății feminine Bongo -printr-o strategie bine pusă la punct are loc la 19 ani, cînd Geanina profită de faptul că este cetățean român. Își organizează cu pricepere călătoria dinspre Freetown spre București, cu un zbor KLM, ajutată de prieteni, în special de Dave (din America) și iubitul de origine rusă, Paul, în ceea ce ea numește „operațiunea Daylight”. Scena de la aeroport (septembrie 1991) merită să fie consemnată: anunțat de un funcționar care nu respectă confidențialitatea clienților KLM, John Bonku-Smart își așteaptă fiica, îi aplică o corecție și o tîrăște spre casă. Numai că Nina, deja adultă conform legislației române, se opune și cere ajutorul poliției. Spre marea ei uimire, polițistul – cu toate că îi cunoaște și respectă tatăl – o lasă liberă să plece spre România. Ultima imagine a tatălui este aceea a unui om înfrînt de propria fiică: „Away from the shore she saw the silhouette of her father, still kneeling, become a mere dot on the horizon./ Departe de țărm, a văzut silueta tatălui, încă îngenuncheat, transformîndu-se într-un simplu punct la linia orizontului”. (p. 196, t.m.)
„Thank you for shining a light on a practice that has found its way into many countries in the world, while most people are completely unaware it is happening” îi scrie Ninei Smart președinta organizației Soroptimist International, Sharon Fisher. Într-adevăr, romanul autobiografic la pagina căruia am vibrat aduce nu numai informații despre o practică barbară, mutilarea femeii printr-o practică ancestrală. Cele peste 200 de pagini ne prezintă un destin excepțional, o personalitate puternică, sofisticată, care mai are încă multe de spus ca autor și de făcut în calitate de activist social. Chapeau bas, Gea (Nina)!
Elena-Brândușa Steiciuc
