Nicole Vasilcovschi – Lampioane de cuvinte

Mă simt cu inima lipită de vers” spune suceveanca Nicole Vasilcovschi, care – deși foarte tînără –  nu este o debutantă în literatură. Pînă acum a publicat cîteva volume – proză și poezie – care stau sub semnul unei sensibilități aparte și a unei propensiuni spre mister și alteritate: „Zid între lacrimă și vis” (2004); „Enigma sferei albastre” (2005); „Stea în oglindă” (2007); „Enigma stelei din suflet” (2009); „Poemele eternei regăsiri” (2016);  „Enigmatic moment” (2016).

Lampioane de cuvinte”, carte apărută în 2020 la editura Pavcon din București, mi-a revelat un discurs poetic puternic impregnat de filozofia orientală. Un mod de a se raporta la existență, la sine și la ceilalți marcat de lecturi din literatura occidentală și orientală deopotrivă, de spațiile și culturile cu care autoarea a venit în contact. O poezie a notației cotidiene, asemănîndu-se adesea cu un jurnal în care Nicole Vasilcovschi consemnează trăiri, experiențe, stări diverse, raportate la cele două mari dimensiuni ale existenței, spațiul și timpul: „Moartea mănîncă din mine/ cu dinții vieții/ soarbe fiecare picătură de clipă/ din paharul timpului/ se rostogolește peste fiecare stîncă/ aruncată în cale/ e o parte din mine/ care se deschide tot mai mult/ cu fiecare tăietură a trecutului”. (p. 12)

Aspectul cel mai pregnant al „Lampioanelor de cuvinte” este experiența chineză, care impregnează o mare parte a poemelor din volum. Autoarea a petrecut deja cîțiva ani în această cultură îndepărtată din rațiuni profesionale, iar textele transmit fascinația pentru cotidianul chinez, limba, gastronomia unei țări cu care se identifică.

Ceremonialul ceaiului este, probabil, prima tradiție care a marcat-o, iar fragmentul următor – prin fluiditate și vizualitate – redă cu precizie o parte din ritual: „Apoi apuc să deschid fiecare pungă de ceai/ care aduce o nouă poveste./ Privesc fericirea din ceaiul verde,/ Admir iubirea din ceaiul roșu,/ Aștept sănătatea în ceaiul alb/ și împlinirea din ceaiul floral,/ Apoi primesc misterul în ceaiul pur/ și simt ocrotirea în ceaiul devenit/ Scoarța copacului vieții”. (p. 19)

Tema luminii care vine din logos este și ea prezentă, înveșmîntată à la chinoise sub forma unor „Lampioanele de cuvinte” care îi „încălzesc sufletul”. Merită să citez în întregime poemul care dă titlul volumului, în care ecouri din hinduism și confucianism sînt mixate într-o zicere limpede, rezultat al unei meditații profunde asupra universului palpabil și a legăturii indestructibile cu literatura: „Fiecare vers este o petală/ din floarea universului,/ este lumina/ lampioanelor de cuvinte.// Descoperi în versuri/ stele și cristale/ radiatoare și păsări,/ covoare și pisici// lumini și umbre/ căutări și lacrimi,/ nepăsare și direcții,/ viața și moartea/ din suflul poeziei”. (p. 89)

Hieroglifele chinezești sînt un alt subiect de meditație pentru bucovineanca plină de curiozitate, dornică să înțeleagă semnificațiile ascunse dincolo de pădurea de simboluri: „Astfel de fiecare dată cînd scriam/ un caracter chinezesc,/ mă gîndeam la semnificație/ și la originea cuvîntului, la interpretarea vieții prin simboluri/ prin picturi/ și frînturi de realitate./ Îmi așezam sufletul în paginile cărților/ și mă regăseam în vechile scrieri/ ale Țării de Mijloc”. (p. 33)

Alexandru Ovidiu Vintilă afirmă pe bună dreptate în prefață: „Este limpede că poezia pe care o semnează Nicole Vasilcovschi însumează o retorică ce implică o gesticulație a unui cotidian sufocant, strîmt”. (p. 5) Într-adevăr, autoarea trebuie să se acomodeze cu viața din țara îndepărtată „de la trecutul plin de încercări,/ pînă la prezentul marcat de clădiri înalte,/ care se zbat să atingă cerul” cu „aglomerația și viteza”. (p. 33) Sau, așa cum spune în superbul poem „Tîrziu în Shandong”, din care citez un fragment semnificativ: „Deschid televizorul,/ Iar un cîntec patriotic chinezesc/ este acompaniat de avioane/ Și pași preciși spre viitor.// Îmi pun eșarfa de mătase în juru-mi/ și privesc urșii panda/ sărind peste mijlocul clipei,/ eșarfa mă duce pe Drumul Mătăsii,/ în vechile caravane/ care acum mă trimit/ din Orient spre Occident”. (p. 36)

Pendularea între cele două universuri este evidentă. Tînăra autoare nu uită orașul natal, numit cu termenul „Sucettera”, cu străzile care duc spre Turnul Roșu aplecat asemenea celui din Pisa, nici dealurile domoale acoperite cu păduri ale Bucovinei. Un patriotism de cea mai pură esență apare în texte cum este „Deschide fereastra, Bucovina noastră!”: „Nu înțeleg nimic din ce ne desparte/ pe toți de tine,/ lasă-ne să ne pierdem/ în munții și dealurile tale,/ deschide-ți din nou fereastra/ nordului rece/ și lasă valurile de lumină / să-ți încălzească pămîntul/ udat de atîtea lacrimi/ de sfîrșit și izolare,/ îmbracă-ne cu hainele de iarbă verde,/ și florile de liliac/ pentru un nou început”. (p. 103-104) Este declarația de iubire a unui expat, a unei voci din diaspora, care nu uită de unde a plecat.

Fără a fi scriitor profesionist, Nicole Vasilcovschi face și prin „Lampioane de cuvinte” dovada unui talent nativ, cizelat de o vastă cultură literară și artistică, de peregrinările în cele mai diverse spații (China, Canada, Franța, Italia, Spania). Pentru ea scrisul este un gest absolut firesc, o necesitate, un exercițiu de construcție interioară și supraviețuire prin artă: „Puține lucruri sînt esențiale/ în viața noastră,/ dar am o sete puternică să scriu/ și să te port în suflet,/ să te țin aici,/ în brațele mele de cuvinte,/ așezate pe hîrtia timpului,/ care continuă să renască”. (p. 103) Ghirlanda de lampioane care conțin lumina ce vine din interior poate fi un minunat dar de Crăciun, o lectură la o cană cu ceai alb, roșu, verde sau floral, o incursiune în teritoriul plin de sensuri al Poeziei.

Elena-Brândușa Steiciuc