Dacă data trecută vorbeam despre capul lui Bolojan ca posibil trofeu, între timp s-a lămurit: nu e trofeu. E decor. Un cap de recuzită, plimbat de colo-colo de niște actori care joacă atât de prost încât nici nu mai e clar dacă piesa e tragedie sau comedie. Cert e că publicul plătește – ca de obicei. Moțiunea de cenzură nu e despre guvernare. Nu e despre economie. Nu e despre „grija față de români”. Este o execuție organizată, cu invitați speciali și aplauze la scenă deschisă unde condamnatul la eșafod are un singur păcat: a îndrăznit să închidă robinetul.
După ce a fost folosit ca paratrăsnet – că doar nu ieși tu, partid mare, să spui adevărul despre taxe și găuri bugetare, Ilie Bolojan este reciclat elegant în țap ispășitor. „Ilie Sărăcie”, diavolul care a stricat feng shui-ul risipei. În paralel, într-o schizofrenie politică demnă de manual, o parte din electoratul extremist îl vede pe Ceaușescu drept un fel de patron spiritual al bunăstării. Un influencer al austerității fericite. Semn clar că memoria colectivă nu doar că e scurtă, dar mai are și găuri cît pumnul, exact ca bugetul.
Dar să nu ne prefacem că nu știm despre ce e vorba. Nu ideologia îi doare. Nu „suveranitatea”. Nu „românii”. Îi doare portofelul. Pentru că miza reală a acestei moțiuni nu e Bolojan. Sunt banii. Banii care nu mai curg cum trebuie. Banii care nu mai ajung unde „trebuie”. Banii fără de care primarii nu mai livrează voturi, iar partidele nu mai există decât pe hârtie. Atât PSD, cât și o bună bucată din PNL sunt prinse într-un adevăr simplu și terifiant pentru ele: dacă ies de la guvernare pe bune, rămân fără sinecuri. Fără sinecuri, rămân fără influență. Fără influență, rămân fără voturi. Adică, fără sens.
De aici și acrobația: plecăm, dar rămânem. Demisionează teatral, cu lacrimi de crocodil, miniștrii, secretarii de stat, prefecții, dar vrem să păstrăm conducta. Ne certăm în public, dar împărțim liniștiți în privat. O relație toxică finanțată din bugetul de stat. USR și Bolojan vin cu o idee aproape obscenă pentru sistem: să cheltuie banii publici cu cap. Să reducă risipa, să introducă criterii de performanță măsurabile și management profesionist. Practic, să transforme jaful organizat în administrare. Inacceptabil. Și atunci, evident, trebuie eliminat „pericolul”.
Iar în acest spectacol grotesc, apare momentul aurit al ipocriziei: aceiași lideri care jurau strîmb că nu vor colabora niciodată, ca niște bețivi duși cu forța la biserică de familiile lor exasperate, ajung să voteze la unison, cu o sincronizare perfectă. Declarațiile de ieri sunt azi material de arhivă pentru amatori. Nu s-au răzgândit. S-au adaptat… la bani.
Capitolul „nu ne vindem țara” este, ca de obicei, delirant. Cei care au privatizat pe bucăți, pe șest sau pe prietenii potrivite, descoperă brusc patriotismul economic când vine vorba de listări transparente sau management profesionist. Problema nu e vânzarea. Problema e că nu mai pot fura liniștiți. Un management competent nu răspunde la telefonul de partid. Un consiliu de administrație serios nu acceptă „sugestii”. Dezastru.
În culise, se pregătește și varianta „soft”: un mic puci în PNL, o înlocuire elegantă, o revenire la normalitate. Adică la anormalitatea care funcționa atât de bine pentru toată lumea… în afară de contribuabili. Între timp, PSD și AUR dansează împreună și se prefac că nu se cunosc. O coregrafie complicată: votăm împreună, dar negăm cu pasiune. Nu e alianță, ci coincidență… cu repetiție. Întrebarea nu e dacă sunt împreună. Întrebarea e când își asumă relația.
În acest haos controlat, Europa începe să ridice din sprâncene. Socialiștii europeni nu sunt neapărat șocați – au văzut multe -, dar nici încântați să-și vadă colegii români dansând ca la nuntă, horodinci ideologice cu extremismul, îngăimând apoi spășiți, printre lacrimi, precum Birlic în piesa „O noapte Furtunoasă” – Ne aliem cu greață cu AUR o dată, apoi încă o dată și…gata! În interior, fisurile apar. Demisii, declarații contradictorii, voci care scapă din cor. Inclusiv din zone neașteptate apar poziții pro-reformă, semn că realitatea începe să muște din propagandă. Demisiile singurilor membri PSD reformiști care au avut coloana vertebrală osificată – primarul Toma din Buzău și Victoria Stoiciu ar putea fi un semnal că poate ar exista și alții, Sincer, nu prea trag nădejde, dar speranța moare ultima. Dar moare…
Dar finalul e, paradoxal, simplu. Moțiunea va trece. Pentru că trebuie să treacă. Pentru că banii trebuie să curgă din nou. Pentru că sistemul nu se reformează, ci se apără. Bolojan va cădea. Dar nu va dispărea, din contră, va deveni exact ceea ce nu și-au dorit: un reper. O poveste. Un „uite că se poate” într-o țară în care regula este „nu se poate”. Na, belea!
Ceilalți, care vor fi, care își vor asuma noua structură post bolojaniană, vor rămâne cu puterea. Și cu factura karmică și politică a ipocriziei. Pentru că, oricât de mult ar mima controlul, economia nu negociază. Nu votează. Nu minte. Iar cei care cred că după moțiune va curge lapte și miere vor avea parte de o surpriză: va curge, dar nu la ei. La ei, ca întotdeauna când PSD e la masă, va veni nota. Și o vor plăti, cuminți, exact cei care au aplaudat spectacolul.
Urmează episodul doi: Guvernul. Negocieri, combinații, promisiuni, trădări. Minimum 45 de zile de serial în reluare, cu aceiași actori și aceleași replici. Pentru că, în România, ipocrizia nu e un defect.
E infrastructură.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
