Loveless, simplitatea dezarmantă a unui teritoriu emoțional

După ce am văzut Leviathan acum ceva ani, am “rumegat” filmul îndelung căci îmi dădea alte şi alte teme, provocîndu-mă recurent de parcă aș fi avut vreo problemă de rezolvat. Iar cu Loveless îmi pare că Zvyagintsev s-a rafinat, a intrat pe un alt palier al compoziţiei regizorale, păstrînd însă ceea ce ne uimeşte la filmele lui fără greş imaginile de un pictural desăvîrşit, aproape poematice uneori, care închid în unele secvențe poveşti infinite, și muzica (Evgheni și Sacha Galperine) provocatoare, cînd sincopată, cînd guturală, îndurerată, minimalistă, rezonînd cu felul în care curge scenariul, și, mai ales, evoluează personajele.

Ca întotdeauna, istoriile lui Zvyagintsev sînt de o simplitate dezarmantă, putînd fi rezumate în doar cîteva fraze. Ce se ascunde însă în subsidiar, ce gamă incomensurabilă de trăiri dezlănțuie un fapt de viaţă, care este dinamica puterii şi a luptei care se dă între personaje, cît este de fragilă existenţa umană şi care este măsura dramelor interioare, iată ce ne fascinează la filmografia lui şi ne pune pe gînduri de cele mai multe ori brutal de-a dreptul, căci scenariile pe care le dezvăluie filmele regizorului rus sînt felii de viaţă într-atît de reale, încît pe alocuri ne identificăm cu ele.

Loveless este un film despre pierdere sub toate aspectele: pierderea iubirii, a speranţei, a omeniei, a sentimentelor materne şi paterne, a dispariţiei/pierderii vieţii sau a propriei persoane. Şi deşi personajele realizează că fără iubire nu se poate trăi, asta e valabil numai în ceea ce le priveşte într-o manieră de un egoism feroce, dacă ne gîndim că o mamă are logica asta cu privire la ea, căutînd iubirea cu orice preţ şi bucurîndu-se de ea, dar e incapabilă să vadă cum îşi lasă copilul neiubit, cum îl fragilizează pînă la extrem şi îi refuză hrana pentru suflet.

Pe de o parte condus cu tensiunea unui policier, pe de alta cu emoția unei veritabile drame psihologice sau avînd ritmul unui thriller, Loveless ne prinde în ţesătura poematică a imaginii cu o simplitate dărîmătoare. Şi este într-atît de intens încît sfîşie, atît de penetrant încît copleșește, atît de dramatic de îţi dă fiori şi atît de emoţionant cît să ai un reverb care să nu te lase să-l uiţi.

Impecabil “manufacturat” cinematografic, filmul reuşeşte să îşi creeze un teritoriu emoţional şi imagistic al lui, în care eşti azvîrlit şi dat de toţi pereţii existenţei pînă urli de neputinţă şi de durere. Realitatea este una deprimantă, cu oameni depersonalizaţi care stau lipiți de telefoanele mobile, care nu mai ştiu să comunice, care urăsc funciar şi varsă frustrările şi scîrba de ei şi de viaţa lor pe ceilalţi. Horror de-a dreptul este felul în care se perpetuează asta de la mama rudimentară şi crudă, la copilul frustrat devenit părinte, acesta neînvăţînd nimic din propria lipsă a iubirii materne, reiterînd insensibil și distant propria existenţă infantilă, sau cum drama dispariţiei lui Alexey, băiatul prins la mijloc de divorţului urît al părinţilor, mătură vieţile celor rămaşi, destrămînd implacabil tot ce se ţesea şi părea să fie de bun augur. Vinovăţia distruge tot, noua iubire păleşte şi eşuează la rîndul ei, iar micul Alexey alungat de drama neiubirii din această viaţă se “răzbună” pentru faptul ca nu i s-a îngăduit să şi-o trăiască.

Emoţional, filmul este aproape brutal, concluzia finală cuprinzînd tragismul sfîşietor pe care îl strînge cuvîntul ce dă titlul peliculei – Loveless, totul concluzionat metaforic în ultimele două imagini ale peliculei: poza ștearsă a copilului dispărut rămasă pe un trunchi în parc şi ultima urmă a trecerii lui Alexey prin lume: panglica de plastic atîrnată de un copac, pe cînd îşi plimba singurătatea şi neiubirea prin atotcuprinzătoarea natură. Contrastînd flagrant cu contururile citadine din zare, parcul aproape sălbatic pare o ieşire în altă lume, în care omul nu mai deţine controlul, iar clădirea părăsită cu atmosferă tarcovskiană pare poarta unui univers paralel în care copilul a ales să se neantizeze.

Comentariul politic acut se inserează de la sine prin frecventele flash-uri din emisiuni de ştiri de la radio si tv, felul în care Zvyagintsev îl mînuieşte fiind magistral.

Excelent jucat de o echipă de actori dăruiţi ce reuşesc să livreze rolurile şi cu emoţie, şi cu substanţă (Maryana Spivak, Aleksey Rozin, Matvey Novikov, Marina Vasilyeva), Loveless duce alegoria către zona introspecţiei, rezolvarea din final ce extrage din cei doi părinţi sentimentele şi durerea fiind viscerală, în stilul regizoral ce a devenit deja un trademark. Scena recunoașterii de la morgă pare climax-ul unui rollercoaster emoţional care îi angrenează treptat pe părinţi şi este experienţa traumatică ce îi scurtcircuitează definitiv.

Şi rar am vazut un titlu care să rezume într-atît de complet interiorul filmului, care să taie atît de dur jaloanele celor 128 de minute şi să le definească de la primul şi pînă la ultimul, ca un urlet al sufletului neiubit. Căci Nelyublov rămîne în primul rînd drama micului Alexey şi abia pe urmă a celor care realizează prea dur, prea tîrziu, golul pe care dispariţia lui îl lasă în vieţile lor. Pentru că, din păcate, aşa se întîmplă: abia atunci cînd nu mai ai ceva realizezi că ai pierdut un lucru valoros, pe care doar în absenţă îl valorizezi corespunzător.

Michaela Platon

Jurnalist de film