Lisabona

Dupa ce am debarcat la hotel, ne cazăm. Desfacem bagajele, ne bucurăm că am ajuns. E ceva excitant în aer, cum e mereu cînd ajungi undeva departe de casă. Ieșim să recunoaștem împrejurimile. E un vechi cartier lusitan. În apropiere o prăvălie care expune/vinde azulejos, plăci de faianță pictată. De obicei în albastru, dar nu neapărat. Artă eminamente portugheză, de Ev Mediu. Este ce a mai rămas din moștenirea arabă. Anticariatul este gol. Nu mă mir, lumea nu se interesează de trecut. Destui au chiar alergie la „vechituri”. Așa că am vreme să îl cercetez nestingherit. Facem cunoștință cu azulejos. Mă prinde. Naivitatea desenelor întîi – par pictate de copii, pictură naivă. Apoi e culoarea albastră intensă. Schimb cîteva vorbe cu anticarul. Prăvălia e un fel matrioșca, încăperile se deschid una dintr-alta, un labirint. Azulejos înșirate pe pereți. O curte interioară, transformată în depozit, un beci cu bolți, cărămidă prăfuită. La parter încăperi, vitrine, dulapuri. Să te tot rătăcești. Imaginea este surprinzătoare, nu mă așteptam. Sînt o puzderie de placi veritabile, sute de ani fiecare. Prețurile la fel – mii de euro una. Nu îmi pun problema să duc acasă cîteva, nu am parale, călătorim studențește. Alta dată aș fi cumpărat fără să ezit. Vremurile s-au schimbat. Dar nu mă împiedica nimic să privesc în liniște și să mă bucur. Faianțele sînt atît de surprinzătoare. Orașul, aveam să constat, este plin de artizanat, de imitații expuse pe tarabe, în buticuri, peste tot. Bucățile de azulejos sînt o marcă a Lisabonei. Cele mai multe sunt imitații, făcute azi în ateliere artizanale în aceste zile. Sînt ieftinătăți, copii ale celor vechi. În prăvălia anticarului, zice el, sînt originale – care or fi… Negoțul cu antichități e infestat de falsuri, copii, imitații. 90% din acest comerț în lume e făcut din fake-uri. Ceva mă convinge că pe rafturi sînt într-adevăr azulejos originale, dar mai știi?

 

Așa a apărut în agendă Museu do Azuleo, singurul din lume cred. Trebuie prins cumva să îl vizităm. Răsfoiesc ghidul – să aflu cum se ajunge. Hărți, planșe, GPS, adresa, ritualul știut. Scrie că la Museu do Azulejo se ajunge numai cu taxiul, fiind plasat departe, la granița Lisabonei, dar în partea opusă Muzeului Marinei, unde am fost cu o zi în urmă. Am o strîngere de inimă să călătoresc într-un oraș străin, în direcții necunoscute. Experiența de globe-trotter arată că ne-am mai rătăcit. Am ajuns și în locuri pe care nu am dorit să le văd. Timp pierdut, nervi. În călătorii timpul este esențial pentru că vrei să înghiți cît mai mult. Cum urcăm în autobuz, șoferul ne cere sa punem mască, la Lisabona covidul a făcut ravagii. Elena de doi ani trăiește sub semnul fricii – să nu fiu contaminat. Mi-ar fi fatal, chiar dacă am făcut vaccinurile cu religiozitate. Am cunoscuți care în timpul pandemiei au plecat într-o lume mai bună. Am și vîrsta care mă expune – 69. Se adaugă bolile care vulnerabilizează. La București, restricțiile au fost ridicate. Aici, în autobuze trebuie neapărat să pui mască. Am vrut să ajung la Lisabona anul trecut, dar Covid 19 cunoștea o recrudescență violentă aici. Am renunțat, am schimbat biletele de avion și rezervările la hotel și ne-am dus la Napoli, care era mai sigur. Popasul la Lisabona este așadar o călătorie amînată. E un semn aici, un mesaj ceva trebuie să fie. Puțină psihanaliză nu strică. Elena – vrăjitoarea – ignoră ghidul, e și cam vechi, am impresia. Descoperă un autobuz, 759, care ar trebui să ne lase acolo. Ceea ce – mă mir – este și adevărat.

Coborîm in fața unui zid medieval lung și înalt cu aspect de cetate. Este o mănăstire, bag seama, după o inscripție din fronton, dar e și muzeul național de Azulejos. Încă una care nu mai e lăcaș de cult, fără preoți și fără călugări. Vremurile s-au schimbat chiar dacă tu ignori asta. Mănăstirea a fost transformată, i s-a dat altă destinație pentru a supraviețui și a scăpa de lama buldozerelor. Sau de furia mulțimii. Colecția expusă aici, azulejos, are mult de cîștigat că e plasată într-un asemenea loc. Atmosfera întîi, un cadru potrivit. Iată-ne într-o dimineață la Mănăstirea (citesc că e fondata in 1509) dedicată Maicii Domnului. Îmi impune de cînd intrăm printre tufe bogate de bougainvillea roz și roșii și tot felul de arbori mediteraneeni pe care nu îi identific. Sînt un botanist lamentabil. Odată trecut de ziduri ce impresionează este, repet, atmosferă. Orașul gălăgios a rămas în urmă, în jur s-a așternut liniștea. Reculegere, concentrare. Mănăstirea și-a păstrat 5 secole datele de la începuturi. Zidurile groase, cărămidă aparentă. E și răcoare. Afară începea să bată vipia, în ciuda dimineții. Ne așezăm întru-un patio împrejmuit de coloane, peste care s-a întins o plasă care filtrează lumina. E devreme și foarte puțină lume, locul pare sortit recluziunii. În fine, reușim să ne tragem sufletul și pornim prin firide. Mă imaginez un călugăr din secolul al XVl-lea mergînd spre rugăciune. Intrăm în încăperi încărcate de faianțe, ceramică, majolică și porțelanuri pictate. După epocă, materialele s-au schimbat. Meșterii anonimi au întins fantasmele lor cu minuție, remarc.

Azulejos – adică un basm despre portughezi. Cum au traversat istoria, credințele, pericolele, fericirile și amenințările oceanelor. Imagini culese în drum spre Capul Bunei Speranțe și Extremul Orient, răul și binele deopotrivă. Istoria portughezilor și a Lisabonei le poți citi și descifra pe plăcuțele azulejos – sub o puzderie de aspecte. Nu există limită. De la scene imaginare, de basm, popular venite din Evul Mediul, la călătorii pe oceane în furtună, la viața urbană, și muncile agricole, exact ca în Vechiul Testament. Sînt scene de vînătoare, jocurile copiilor și ceremonii religioase. Portugalia era o lume care o ducea mai bine decît restul Europei, beneficiind de descoperirile navigatorilor și caravelelor lor care cărau cele trebuincioase. Portugalia a fost o vreme (sec. XV-XVIII) un mare Imperiu, să nu uit. Pe un perete găsesc un panou de mari dimensiuni făcut din plăci azulejos înfățișînd cartierele Lisabonei. Interesul este mai întîi unul documentar, panoul a fost realizat înainte de cutremurul cel mare din 1755. Identific cu Elena clădirile dispărute între timp lovite de dezastru folosindu-ne de o broșură cu explicații. Unele clădiri, nu puține, nu mai există: palatul Regal, castelul Sao Jorge grav afectat, biblioteca Națională, clădirea Operei… Lucrare în sine este impresionantă. Are ceva copilăresc, de joc, de improvizație ludică, dar și ceva profund, de mărturie definitivă. Aceste plăci de faianță par minore unui grăbit, nesemnificative. De fapt, alcătuiesc o arhivă extrem de vie a lumii portugheze. Răspuns complet la cum s-a derulat viața în ultimele secole. Trebuie privite cu atenție, aplicat. În fiecare piesă se găsește ceva irepetabil și esențial. Gîndul te duce la Iliada si Odiseea, o cronică a miturilor din vechime, o oglindă rostogolită de-a lungul unui drum nesfîrșit. Greșeala ar fi să privești plăcile – da, au un aspect modest, chiar umil – doar ca artizanat, meșteșug și să le tratezi superficial, chiar cu dispreț. Am întîlnit o familie de turiști din Rusia, care trecea prin săli în mare grabă, deloc convinsă de ce vedeau. Mi-a părut rău de ei.

Ajungem într-o bisericuță unde se rugau călugării altădată. Placată cu azulejos, în rest totul la locul lui – altar, icoane, etc. Ai crede că încă se slujește. Are o linie baroc, încărcată, aurită, cu multe decorații. Elena se reculege într-o bancă, își pune o dorință. Îmi cere să mă opresc în fața unei scene din Vechiul Testament făcut din placi de azulejos – Rugul aprins, de care este foarte impresionată. Plînge.. .O liniștesc. În fine, ieșim, Elena se lasă greu, ar mai fi rămas.

Stelian Tănase

Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.