În 2019, premiul Anaïs Nin i-a fost acordat scriitorului francez Lionel Duroy, pentru romanul Eugenia, al cărui subiect este puternic legat de istoria României în secolul XX și pentru care autorul s-a documentat serios, din surse istoriografice, presa vremii, literatură. Pe fundalul evenimentelor care au marcat anii ’40 – perioada premergătoare celei de-a doua conflagrații mondiale, antisemitismul tot mai pronunțat al populației, sub influența Germaniei naziste, apoi sfîrșitul războiului – Duroy reconstituie anumite secvențe semnificative din viața lui Mihail Sebastian (Iosif Hechter, născut la Brăila în 18 octombrie 1907), care a trebuit să suporte, asemenea tuturor celor din comunitatea evreiască, barbaria legionarilor îndoctrinați și fanatici sau (în cazul său) trădarea prietenilor din lumea literară.
Scriitorul francez recurge la un melanj bine dozat de realitate și ficțiune, inventînd personajul tinerei ieșence Eugenia, studentă pasionată de literatură, care în 1935 îl întîlnește la universitate, în cadrul unei conferințe-curs, pe autorul de care avea să se îndrăgostească. Cele treizeci și una de secvențe care compun acest text – apărut în 2019 la Ed. Humanitas, colecția „Raftul Denisei” coordonată de scriitoarea Denisa Comănescu, în remarcabila traducere a universitarei Simona Modreanu, ce folosește în mod adecvat toate registrele limbii – sînt, de fapt, jurnalul Eugeniei Rădulescu (numită în familie Jana), care privește retrospectiv deceniul scurs între momentul morții lui Sebastian, strivit de un camion cu frînele defecte, pe 29 mai 1945, și începutul legăturii lor.
În orașul patriarhal, familia Rădulescu duce o existență tihnită: părinții sînt mici comercianți de vinuri pe emblematica stradă Lăpușneanu, vecini cu evreii Mayer și Caufman (farmaciști), Finchelstein (ceasornicar). În 1935 se vorbește peste tot despre așa-zisul „pericol jidovesc”, iar băiatul cel mare, Ștefan, este puternic influențat de discursul dreptei extreme, de mișcarea lui Codreanu, deja numit „Căpitanul”. Andrei, fiul cel mic, un visător, iubind poezia și teatrul, este cel cu care Eugenia are cele mai multe afinități. Lionel Duroy, scriitor experimentat, reconstituie cu precizie climatul social/politic/etnic/cultural al Iașului în anii 1940, prin vocea narativă a personajului eponim, care își amintește „de felul în care îi priveam pe evrei în anul 1935. Ne însușiserăm ideea că erau profund diferiți de noi: fie putred de bogați, precum frații Braunstein, care dețineau palatul cu același nume din centrul orașului, sau ca familia Neuschotz, care făcea comerț cu lumea întreagă; fie săraci lipiți pămîntului, precum cei care supraviețuiau în mahalale – Tîrgu Cucu, Nicolina sau Păcurari”. (p. 16)
„Scena de primă vedere” din roman are loc într-o sală de curs de la universitate, unde profesoara Irina Costinaș (mentorul și formatorul intelectual al tinerei fete) îl invită pe Mihail Sebastian pentru o conferință, după recenta apariție a volumului ”De două mii de ani”, prefațat de Nae Ionescu. Iată portretul scriitorului, așa cum îi apare studentei îndrăgostite de literatură: „Nu avea decît douăzeci și șapte de ani, am calculat, dar părea mult mai în vîrstă așa, sugrumat de cravată și încorsetat în acel costum închis la culoare, care îi dădea un aer de notar. Nu era arătos – negricios, cu un chip de copil, frunte joasă, păr pomădat și pieptănat pe spate… Era oare posibil ca vorbele unui asemenea bărbat să mă fi emoționat pînă la lacrimi?”. (p. 28) Din păcate, farmecul conferinței în care autorul vorbește despre originile lui (strămoșii materni, veniți pe jos la Brăila din Bucovina, mic-burghezi rafinați; strămoșii paterni, „viguroși, truditori, aproape grosolani”) este întrerupt de apariția unui grup de cincisprezece studenți înarmați cu bîte, care năvălesc în sală strigînd: „Afară cu jidanii! Moarte jidovilor și cui îi apără”. (p. 29) Profesoara și Eugenia reușesc să-l salveze de barbari pe firavul scriitor, înghesuit într-un colț și plin de sînge, molestat de legionari.
Continuarea studiilor, apoi viața profesională – ca ziaristă la agenția de știri Rador – o aduc pe Eugenia la București, unde va intra în cercul de cunoștințe al lui Sebastian, toată intelligentsia epocii, cu care scriitorul are relații diferite: tensionate cu Mircea Eliade și Camil Petrescu, amicale cu prințul Anton Bibescu, diplomat și scriitor, cu soția acestuia, englezoaica Elisabeth, viitorii lui protectori în perioada de maximă persecuție a evreilor. O scenă semnificativă pentru clivajul dintre intelectualii bucureșteni se petrece în casa cuplului Haig Acterian și Marietta Sadova, cînd actrița – simpatizantă legionară – își exprimă fără jenă opinia (un stereotip de gîndire fascistă) pierzîndu-și controlul, într-un acces isteric: „Dar trebuie oare să suportăm ca țara să se scufunde sub povara evreilor sub pretextul că avem cîțiva iluștri prieteni evrei? Sînt peste tot, ei dețin băncile de credit, ei dețin petrolul, forajele, minele, căile ferate, companiile maritime și de aviație, hotelurile, ei ocupă toate posturile strategice, inclusiv patul regelui, prin tîrfa aceea de Magda Lupescu, în vreme ce regina noastră legitimă e în exil, nefericita – mai putem pretinde că sîntem stăpîni acasă?”. (p. 72)
Marea iubire a lui Sebastian este extravaganta Leni Caler – unul din marile nume ale scenei bucureștene, actriță și cîntăreață cu mulți admiratori – ce devine, paradoxal, un al doilea model feminin al Eugeniei, o protectoare a tinerei provinciale în lumea mondenă a capitalei. Actrița cu origini evreiești o remodelează, îndepărtînd cu pricepere carcasa de timiditate a tinerei, îmbrăcînd-o la rafinata casă de modă Graziani. Eugenia, Mihai și Leni ajung să formeze un triunghi în care cea mai tînără dintre ei este conștientă că iubește un bărbat „care iubea altă femeie și care mă privea ca pe o puștoaică, eventual potrivită pentru fratele său mai mic”, totuși iubirea ei pentru scriitorul introvertit, timorat, obsedat de scrisul lui este totală: un amestec de tandrețe, erotism, venerație intelectuală. Prima lor scenă de dragoste are loc în locuința lui Mihail, pe Calea Victoriei, cînd radioul transmite un discurs al lui Hitler, cu „vocea guturală, înspăimîntătoare, plină de lătrături”. În acel moment, își amintește Eugenia în scrierea ei, „l-am tras spre pat, mi-am lipit buzele de ale lui și, în timp ce ne sărutam, am început să-l dezbrac. Hitler continua să latre, iar eu, pentru prima dată, făceam dragoste cu Mihail, fără să-i fi cerut părerea, reținîndu-mă și implorîndu-l să se rețină și el pentru ca plăcerea să dureze pînă ce nu-l vom mai auzi”. (p. 99)
Pe tot parcursul războiului, pînă la intrarea trupelor sovietice în țară, Eugenia are prilejul, ca reporter, să intre în contact cu moartea, să vadă scene atroce ba chiar (din dorința de a ajuta la învingerea naziștilor) să facă parte dintr-o rețea de rezistență, ce sabotează calea ferată pe care circula trenul ce transporta petrolul României pentru Germania. Ca reporter îl cunoaște la Iași pe celebrul Curzio Malaparte, venit să se documenteze despre frontul din Est, este oripilată de cameleonismul scriitorului italian, care face dublu joc: acesta nu relatează corect despre tristul pogrom din Iași, în iunie 1941, dar în Kaputt va fi, totuși, fidel istoriei pe care a trăit-o. Atrocitățile contra bărbaților, femeilor și copiilor din cartierele evreiești din Iași o traumatizează profund pe Eugenia, care asistă – nu fără reacție – la cumplitele violențe de pe străzile mărginite de tei înmiresmați, în nopțile acelea de iunie: „… străzile ofereau un spectacol cum nu mai văzusem încă. Ici-colo, în fața casei sau a blocului lor, alte victime zăceau de-a curmezișul trotuarelor. Bărbați tineri și bătrîni, femei, uneori cîte o întreagă familie: tatăl, mama și cei doi copii. Din toate aceste trupuri se scurgeau aceleași pîrîiașe de sînge. Și nimeni care să le acorde ajutor celor care, poate, mai respirau încă”. (p. 281)
Personaj puternic, credibil, construit după modelul femeilor care au luptat în Rezistența franceză, Eugenia lui Lionel Duroy este, pe măsură ce înaintează în vîrstă, tot mai determinată să își ducă misiunea pînă la capăt: „Nu fugi, nu ceda, îmi spuneam, ține ochii deschiși asupra cumplitei realități românești, ascultă ce se spune în jurul tău și ține minte ca să fii pregătită pentru ce va urma”. (p. 130) Chiar dacă în familia Rădulescu se va produce o iremediabilă scindare, din cauza opțiunilor politice, ea va continua să-l frecventeze pe Mihail, să se documenteze asupra ororilor comise de legionari, oameni banali, frustrați, cuprinși de furia sîngelui, asupra realităților din anii de final ai războiului, riscîndu-și uneori viața.
Speranța pare să reînvie atunci cînd fratele mai mic, Andrei, este readus la Iași după bătăliile de la Stalingrad, apoi, spre finalul rememorării, cînd Regele Mihai rostește celebrul său discurs din seara de 23 august 1944, prin care „Constituția din 1923 era reinstituită, toate măsurile discriminatorii abrogate, îndeosebi cele care îi loveau pe evrei. Parlamentul urma să fie convocat din nou și armistițiul avea să fie cerut”. (p. 407) În toamna care urmează, Mihail Sebastian poate din nou ieși în lume, este solicitat peste tot, iar ”Steaua fără nume” are un remarcabil succes. Reconstituind ultimele zile ale autorului evreu născut la Brăila pe baza ”Jurnalului” său, aflăm alte date interesante, notate cu ironie și dezgust: „E o îmbulzeală teribilă (de ordin moral) pretutindeni. Toată lumea se grăbește să ocupe poziții, să valorifice titluri, să stabilească drepturi. Nu pot. Nu mă interesează. Nu vreau. Cel mai bun lucru e așteptarea. Acum nu se poate vorbi. Cel mult urla”. (p. 411) Viața lui Sebastian va fi curmată brusc, pe 29 mai 1945, pe cînd traversa Bulevardul Regina Maria. Un camion rusesc cu frînele stricate vine în viteză, iar Sebastian „… ar fi putut să se tragă deoparte, să alerge, i-ar fi fost de ajuns doi sau trei pași ca să-l evite, dar a rămas paralizat în mijlocul bulevardului”, așa cum notează Eugenia la finalul textului. Ultima frază a romanului : „Mihai a murit în ambulanța care îl ducea la spital”.
Roman tulburător, plin de interogații asupra urii, a violenței, a minciunii, a măreției/micimii sufletului omenesc, Eugenia își invită cititorii într-un parcurs fascinant și plin de învățăminte asupra trecutului nostru, invitînd la meditație și toleranță.
Elena-Brândușa Steiciuc
