Dedicată „tuturor celor trecuți prin experiența covid-19; celor rămași, pentru a nu uita; celor plecați, pentru a nu-i uita” și în special memoriei surorii dragi, cartea de poeme ”Pandelirice” a universitarei ieșene Liliana Foșalău (Editura Timpul, 2021, Iași) are ca punct de plecare trauma prin care a trecut autoarea (ca noi toți, de altfel) în perioada 2020-2022. Expresie a spiritului ludic al poetei, titlul mixează într-un ”mot-valise” cu multiple semnificații termenii de bază, pentru că pandemia a generat și o formă de lirism, dar și mult ”delir”, frica fiind – dintotdeauna – o reacție psihică firească pînă la un punct și o temă a artei.
Liliana Foșalău nu se află la prima ei carte. Specialist recunoscut în plan internațional pentru contribuții la studiul literaturilor franceză și francofonă, director de proiecte internaționale, colega mea s-a remarcat și prin sensibilitatea cu care a metamorfozat în artă, ca poet, trăiri mai mult sau mai puțin fericite, în ambele limbi pe care le stăpînește : română și franceză. Iată cîteva titluri: ”Timpul cândva”, editura Timpul, 2006 ; ”Plânsul din inima lunii”, editura Timpul, 2008; ”Déshistoires”, BSN Press, Lausanne, 2014; ”Poeme de vreme şi vin. Le Vin. Le Temps”, editura Junimea, 2015 ; ”Les épreuves nécessaires”, Editura Timpul, 2019 ; ”Căutători de iubire”, Editura Cartea Românească Educaţional, 2020. Creația ei este prezentă și în antologii de poezie: ”Voci feminine”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015; ”Vinul lumii/ Le Vin du monde. Antologie de poezie, traduceri”, preambul şi postfaţă de Liliana Foşalău, Editura Timpul, Iaşi, 2009 (reeditare în 2016); ”Pluie d’étoiles. Anthologie de poésie roumaine contemporaine”, Editura Ars Longa, Iaşi, 2020; ”L’Estrangère et autres poèmes”, Editura Stellamaris, Brest, 2021.
În ”Ciuma”, Camus nota: „Tout ce que l’homme pouvait gagner au jeu de la peste et de la vie, c’était la connaissance et la mémoire/ Tot ceea ce putea cîștiga omul în jocul ciumei cu viața era cunoașterea și moartea” (t. m.) iar acest citat – ales drept motto al ”Pandeliricelor” – concretizează nu numai experiența autorului existențialist francez născut în Algeria (pentru care ”la peste” are mai multe trimiteri, fiind în special o alegorie a nazismului), ci și pe aceea a Lilianei Foșalău, care a știut să transforme anxietatea și izolarea într-un laborator pentru poezie, scriind o cronică sui generis a unui segment temporal înnegurat.
Cele treizeci și nouă de poeme sînt reunite în trei secțiuni dispuse cronologic – „Înainte”; „Ruptura”; „După și mai departe” – dînd astfel coeziune și continuitate discursului liric. Textul este puternic descriptiv, luînd de multe ori forma unui jurnal cu notații fragmentare, în care poeta consemnează experiența zilei, așa cum este cazul în poemul liminar, „A căzut cortina”: „A căzut peste lume cortina,/ vine zvon din Wuhan,/ bate vânt dinspre China./ Pangolini, lilieci, cercetare…/ Nu se știe nimic,/ Dacă este din piețe/ sau scăpat din laboratoare…/ Ne-am oprit din lucru/ fără nicio revendicare; cam din tot ne-am oprit într-o zi/ și-n cealaltă ne-am trezit/ fără să mai știm ce va fi, ce vom face,/ până când și de ce”. (p. 11)
Nimeni nu poate uita izolarea și angoasa zilelor cînd trebuia să rămînem închiși în spațiul casei sau al apartamentului, circulînd numai în anumite intervale orare, cînd nu știam cum să ne protejăm de virusul necunoscut și orice atingere putea fi aducătoare de boală sau moarte. Poeta ieșeană consemnează în fraze simple, directe, starea aceea ciudată din primăvara 2020 : „Stăm în casă,/ ne uităm cum plouă,/ poate va veni o lume nouă,/ poate va veni și va mai fi/ (vechea mea în veci îmi va lipsi)/ ne-nspăimântă verbul <a opri>,/ nici nu ne gândim la <a muri>/ nu e timp de asta, nu e bine, nici să-și plângă morții nu e cine!/ cimitirele au porți închise,/ datinile fost-au interzise,/ numerele ne conduc viața,/ măștile acoperă-ne fața,/ cine suntem?, încotro ne îndreptăm?”. (p. 13) Sărbătoarea pascală a fost la fel de tristă: beznă, însingurare, comunicare trunchiată. De aceea, un alt fragment (pande)liric consemnează: „Noaptea Paștelui – /mi-au trecut pentru prima dată/ înainte de Înviere și după/ săgeți prin inimă!/ Era întuneric în toată lumea/ și era tăcere în biserici închise,/ dar m-am bucurat/ văzând cum la casa vecină/ s-a deschis fereastra/ când în curtea noastră/ la miezul nopții/ trei lumini cântau/ întreit-înfiorat-luminat/ <Hristos a înviat!>”. (p. 22)
Meditația poetei captive în brațele „caracatiței-singurătate” se cristalizează în jurul unor teme eterne: timpul, copilăria, moartea: „Timpul care altădată ne curgea printre degete,/ astăzi se prelinge printre case închise/, pe ulițe pustii,/ se furișează pe la colțul așteptărilor noastre”. (p. 27) Doar amintirea mirificei case a primilor ani din viață – un spațiu sacru pentru familie – cînd totul era luminos, poate aduce speranță și tămăduire: „…s-a-nălțat din cărămizi de sudoare,/ a crescut cu fața spre soare,/ a rămas mică/ pe măsură ce noi am crescut,/ ne-a dat liniște și iubire/ și tot ce doar aici am avut,/ poartă în orice por/ amprenta de iubire a mamei/și urma de trudă a tatei […] casa-minune,/ casa-poveste/ ce mereu va fi/ pentru simplul fapt că a fost/ și că vrednică este!”. (p. 16)
Partea a doua – intitulată „Ruptura” – este centrul de greutate al cărții. Cele treisprezece poezii scrise într-o tonalitate onirică, legate una de alta ca un șirag de mărgele apăsătoare și reci, redau experiența bolii, cu toată încărcătura ei de frică, delir, insomnie, suferință, iar titlurile sînt semnificative: „Epave cu ochi strălucitori”; „Undeva arseseră trupuri”; „Parcă veneam din războaie”; „Lumea atârna de redemsivir”; „Îngerii au îmbrăcat combinezoane”. Citez în întregime tulburătorul text „Eșarfa cu crini” în care este descris episodul dramatic al începutului bolii: „În dimineața cu-ntrebări fără răspuns,/ cu orașul gol, fără urmă de om,/ de la salvare până-n salon/ nu știu cum am ajuns; știu că m-am așezat pe un pat,/ apoi au venit trei îngeri/ care cu mine vorbeau,/ erau toți în alb îmbrăcați,/ scriau, i-auzeam, răspundeam,/ apoi ceva s-a-ntâmplat, totul s-a dat peste cap;/ visam că respir,/ iar unul din ei s-a apropiat,/ avea ochii senini/ s-a aplecat peste pat,/ și mi-a desfăcut/ eșarfa cu crini”. (p. 39)
În perioada cînd „un virus pusese stăpânire pe lume” și la Piatra-Neamț „ardea o secție ATI”, deriva era maximă, fapt redat prin versuri simple, de o mare concretețe, descriind atmosfera din spital, percepută în cursul bolii : „După cum ne mișcam,/ după cum respiram sau tușeam,/ nemaireușind nopți la rând să dormim,/ parcă veneam din războaie,/ sau din închisorile comuniste…/ Paginile cărților citite/ erau acum poveștile noastre de viață,/ iar bătăliile nepurtate/ erau înfrângerile cele mai triste.[…] Somnul se zvârcolea/ între sârme ghimpate/ prin ținuturile cu nume de ”cov” și de ”vid”,/ nu mai aveam de el știre,/ calmantele deveniseră inutile,/ fiecare bolnav rămăsese blocat/ într-un tic/ devenit formă de supraviețuire”. (p.38)
Dar viața continuă „după și mai departe”, trecînd peste traume majore, cum este pierderea surorii, căreia Liliana Foșalău îi dedică volumul, adresîndu-i interogația următoare, sfîșietoare prin dramatism și revolta mocnită: „Spune-mi, pentru al cui suflet/ astăzi s-a deschis cerul?/ Cine ți-a spus,/ în spital cînd erai,/ că de mâine cerurile iarăși se-nchid/ și va fi peste sufletele rămase aici/ marele frig?! <Grăbește-te>, cine și-a spus? Spune-mi, lacrimile sunt astăzi/ sfințite și ele/ ca apele toate? […]Plâng și ascult cum într-un ultim ler,/ numele tău se ridică la cer,/ și alunecă peste oraș,/ peste noi, peste ape…”. („Întrebări către Nicoleta”, p. 51)
Din încercarea aceasta, poeta renaște, așa cum putem observa în textul intitulat „Îndărătnicie”, un adevărat crez și program de viață, care conturează portretul autoarei, deschisă comunicării și pregătită să reia experiența existențială anterioară : „Mă întorc în viața mea,/ în lumea mea, pe Copou,/ așa cum le știu,/ cum au fost,/ cum aș vrea să fie,/ cum fără ele nu pot!/ Așa cum nu pot/ nici fără ochi în care să mă privesc,/ mâini pe care/ din când în când să le strâng,/ cuvinte pe care să am cui să le spun,/ drumuri cu care să mă întâlnesc,/ pagini pe care să le răsfoiesc./ Mă îndărătnicesc să trăiesc,/ să fac lumea așa cum a fost,/ cum aș vrea să fie; te zădărnicesc, în felul meu, pandemie!”. (p. 56)
Impresionantă prin sinceritate, prin compoziția echilibrată, cea mai recentă carte a poetei și traducătoarei Liliana Foșalău este (și) o constatare a vitalității și înțelepciunii regăsite. Cochilia unui melc preistoric de pe coperta acestui volum căruia Editura Timpul i-a dat o haină grafică elegantă ne trimite cu gîndul la un alt posibil cifru în care putem recepta ”Pandeliricele”: spirala, prin simbolismul ei, nu este altceva decît evoluția vieții, care se regenerează periodic. Pentru autoare, poezia este ”calea regală” către sinele reconstruit.
Elena-Brândușa Steiciuc
