Dylan

La 4 noiembrie 1961 Bob Dylan a debutat în cartierul Greenwich Village din New York. Se deschidea o epocă. Mulți l-au considerat un geniu.

A primit premiul Nobel pentru Literatură în 2016. Surpriză mare. Reacțiile sînt foarte diferite – de la un salut entuziast la contestație categorică. Am și eu o părere, dacă mi se permite. Bob Dylan este înainte de orice un mare poet. Și unul foarte influent, cel puțin în limba engleză. Vine dintr-o tradiție de trubaduri și menestreli, din formele timpurii ale poeziei, așa cum era practicată în Evul Mediu, însoțită de o lăută, de flaut etc. E inutil să fac aici fie și o listă scurtă a poeziilor/cîntecelor lui care au marcat ultimii mai bine de 50 de ani. Dylan nu este un textier, un versificator. Ce impune la el este spiritul, unul iconoclast, rebel, care a dat tonul generației lui, i-a dat temele de meditație. Și-a pus amprenta sa inconfundabilă pe epocă prin sintagme de neînlocuit. Dacă scrii despre epocă, trebuie să îl citezi și să îl amintești.

Juriul Nobel a dat dovadă de curaj sfidînd establishment-ul literar, coteriile editorilor, listele prestabilite, clasamentele, reputațiile prefabricate, casele de pariuri. A votat neconvențional pentru cineva provenit din contra-cultura americană. Cînd am auzit numele ales în 2016, ieri, mi-am spus iată, în fine, ceva nou, proaspăt, de bun augur. În fond, în ultimii 20 de ani, nici măcar 5 premii nu au fost conferite unor scriitori de mare valoare. Ele s-au dat pe aranjamente diverse, pe criterii obscure politice sau de altă natură (ecologice, sexuale, religioase, minorități etc.). Cine a apărat o cauză care a părut nobilă a fost pus pe listă, fără legătură cu valoarea intrinsecă a literaturii respectivului autor. S-a practicat un sistem de rotație prin care toată lumea trebuie într-un interval de timp să primească un premiu. Nobel-ul pentru Literatură a ajuns ca o măgăreață care trebuie să cadă pe cineva. Mă gîndesc că acest an poate marca o deschidere.

Mi-a marcat profund adolescența. M-am visat la sfîrșitul anilor `60 un fel de Bob Dylan la București. Eram cam rebel, am învățat să cînt la ghitară, scriam versuri protestare despre Praga și Vietnam. Cariera mea incipientă a eșuat cînd un tovarăș mi-a atras atenția – după un recital pentru colegi într-o recreație – că nu trebuie să amestec poezia cu politica și mi-a confiscat ghitara (eram în incinta liceului). Ghitara mea a stat arestată într-un dulap prin cancelarie un an de zile. Intervalul mi-a folosit, fumurile de folkist mi-au ieșit din cap. În acel interval de timp am început să scriu. Am ajuns un scriitor care nu visează la premiul Nobel. Îl consider mult prea burghez, prea main-stream, prea establishment.

Iată ce am scris în 2011 – la un an după recitalul Bob Dylan la București – sub titlul „IDOLUL TINEREȚII NOASTRE”.

„Bob Dylan a făcut 70 de ani, anunţă agențiile de presă. Asta e, timpul trece! În tinereţe aş fi dat orice să văd un spectacol cu el. M-am mulțumit cu discuri zgîriate trecute prin zeci de mîini, cu benzi pentru magnetofon Tesla. După `89 am călătorit, dar nu m-am nimerit într-un oraş unde Bob Dylan să fie în turneu. Anul trecut Dylan a venit la Bucureşti. M-am prezentat la locul cu pricina. Am întîlnit toată suflarea șaizecioptiştilor, rebeli de altădată, rockeri, beatnici, foşti pletoşi şi bărboşi, blugişti. S-au înghesuit în Floreasca pe un maidan unde s-a înălţat o scenă. Toţi veniţi să-l întîlnească pe Bob Dylan – idolul tinereţii noastre. Aşteptam de o viaţă asta. Mă preumblu printre cei veniţi. Nu prea mai sîntem tineri, ci o adunătură de nostalgici. Timpul a trecut peste noi. Pletele au cam dispărut, bărbile sînt îngrijite şi foarte, foarte scurte. Blugii, ei da, ei au rămas ca o piesă obligatorie în vestimentaţie. Cîte un detaliu aminteşte la fiecare ce a fost. Parcă sîntem la un carnaval şi ne-am costumat de epocă, anii `60-`70. Îi recunosc, i-am întîlnit altădată. Unii s-au îmburghezit, au nevestele grase şi o ciurdă de copii, Mercedesul afară, o vilişoară pe undeva, un cont gras în bancă. Sînt şi scăpătaţi, rataţi, sărăntoci, doborîți de alcool şi depresii. Toţi au venit să-l vadă pe Dylan.

Pe scenă o mînă de instrumentişti repetă, fac probe de sunet. Cîteva mii de persoane se conversează sau hălăduiesc cu pahare şi farfurii de plastic în aşteptarea apariţiei idolului. În sfîrșit apare Dylan, pălărie boemă, cîteva fraze tip cu care îşi întimpină fanii de pretutindeni. Trage o piesă, două… Între ce-mi imaginasem şi ce vedeam era o distanţă. Dylan bătrîn, fără voce, cîntînd din reflex, ca un profesionist hîrşîit de mii de spectacole. Fără scînteie, obosit, uşor plictisit. Numai numele a rămas din el. E o fantomă. Rebelul de altădată nu mai există. Joacă rolul lui „Dylan” venit într-o ţară din estul Europei. Nu ştiu de ce, nu mă convinge. După a treia piesă m-am sculat de pe locul meu şi am luat-o spre casă.

Întîlnirile cu zeii sînt cele mai dificile. Aş fi preferat să nu văd acest spectacol. Un idol al tinereţii mele s-a prăbuşit. Unul dintre cele mai triste lucruri care ţi se pot întîmpla”.

Stelian TĂNASE