Doina Cernica, Mierlă Neagră pe zăpadă albă

La finalul anului 2020  copiii, părinții și bunicii au primit un dar neașteptat: o carte de povești cu totul specială, a cărei autoare – Doina Cernica – este cunoscută atît pentru proza ei de călătorie, cît și pentru activitatea jurnalistică neîntreruptă, pentru implicarea în numeroase proiecte culturale, pentru volumele traduse de-a lungul timpului, despre care am mai scris în rubrica mea. Cele 11 povești încîntă cititorul  „ținîndu-se de mînă” și îl invită într-un ținut fabulos, în care o serie de personaje simbolice, majoritatea copii, trăiesc experiențe prin care înțeleg mai bine lumea. Este o minunată  lecție de încredere, reziliență, empatie transmisă celor din jur. Apărută la Editura Mușatinii, cartea se remarcă și printr-o condiție grafică aparte, cu o ilustrație inspirată, minimalistă, semnată de Ana Constantinescu. Demn de semnalat este faptul că acest nou volum are, pentru fiecare poveste, transpuneri în diverse limbi de circulație (franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, portugheză, japoneză, maghiară, ucraineană) sub semnătura unor traducători avizați, favorizînd astfel o receptare internațională.

După  cum spune Dumitru Radu Popa în prefață, „n-a fost și nu e ușor să scrii pentru copii”. Totuși, Doina Cernica își înmoaie condeiul în cerneala sensibilității și a deschiderii către ceilalți și oferă cititorilor o carte de neuitat, care poate oricînd sta alături de alte volume emblematice ale literaturii pentru copii, de la Perrault la Andersen, pînă în extremul contemporan. Poveștile ei stau înșiruite în carte ca globurile într-o ghirlandă strălucitoare, menită  să aline tristețile care ni se pot aduna, uneori, în suflet.

Fetița, Broasca Țestoasă, Ursul Galben, Pasăre Călătoare, Libelula, Linul,  Barza care venea de demult, Fiul Cedrului, Peștele Spin, Frățior și Surioară, Veronica (floarea albastră), Porumbelul, Bunica, Privighetoarea, Mama sînt personajele care evoluează în aceste narațiuni impregnate de o anumită  nostalgie, într-un decor foarte apropiat de cel oniric, în care multe întîmplări par să aibă ceva din savoarea și puritatea visului. Personajul central, Fetița, învață de la toți cei pe care îi întîlnește cîte o fărîmă din misterele lumii și ochii/sufletul ei de copil se bucură de fiecare dată. Ursul Galben, paznicul soarelui, o duce într-o peșteră, tărîm subteran, unde ea află despre regenerarea vegetalelor (în special a Liliacului, iarna uscat). Mica eroină,  lipindu-și  obrazul de tulpina subțire,  ghicește „zămislirea tăcută a florilor” (p. 10). Pasăre Călătoare, o altă prietenă a copilei, o încîntă atît de mult cu frumusețea ei încît Fetița se cutremură la gîndul că dacă aceasta n-ar pleca mai repede, zăpada ar ucide-o.  Pe malul unui rîu, lîngă luciul apei, are loc întîlnirea cu Libelula și Linul, un pește-vraci, căruia „cămășuța” îi este sfîșiată de plante acvatice tăioase. Prin sacrificiul Libelulei și hărnicia fetiței, peștele miraculos este salvat: „Fetița se așeză tăcută în iarba din grădină. Libelula începu cu o viteză amețitoare să-și deșire aripile, iar Fetița să facă un ghem mare din firul lor transparent și de culorile curcubeului totodată. Cînd termină, Libelula se așeză sfîrșită lîngă ea. Căpșorul îi tremura de durere, dar, mai mari decît el, ochii ei căpătaseră o strălucire neobișnuită. Fetița căută prin iarbă, pînă găsi două pene de nagîț. Cu ele, se puse pe împletit și oricît de tare o dureau mîinile de oboseală, nu se opri pînă cînd nu termină cămășuța. Scînteia în lumina soarelui și cosașii din iarbă, și melcișorii de pe tulpina răchitelor se adunară să o vadă. Era cu adevărat o cămașă de prinț. Ochii Libelulei se luminară de mulțumire”. (p. 49)

Povestea căreia i s-a decernat  „Le Prix de l’Etoile” de Centrul European pentru Promovarea Artelor și Literaturii din Thionville (Franța) –  „Barza care venea de demult” – aduce în scenă un personaj ancestral, „cea mai demult barză din lume. Regina”. Salvarea unui mic pui de barză rămas orfan se petrece sub ochii Fetiței visătoare, cu ajutorul Cocostîrcului negru, iar lecția despre protejarea celor mici și slabi este, din nou, învățată. O interesantă strămutare a spațiului cultural al acțiunii are loc în „Fiul Cedrului”, poveste al cărei personaj eponim este întîlnit de fetiță în una din peregrinările ei cu Broasca Țestoasă, înțeleapta însoțitoare permanentă și mentor. Un băiat necunoscut ajută la ridicarea unei case bucovinene acoperită cu draniță. Micul erou este încîntat să învețe obiceiurile tradiționale de construcție, cum ar fi  punerea unui brăduț pe vîrful schelelor. Băiatul vine dintr-un loc pe care nu-l mai ține minte, pe care îl simte acum cu memoria olfactivă: „Nu-i  păstrez în memorie decît miresmele: de aer sărat ca de pe un țărm de mare, de aer curat și de zăpadă, ca de pe un munte foarte înalt”. (p. 74) El îi povestește fetiței despre Cedrul de Aur, copacul mitic al Libanului, despre peripețiile lui prin lume și cei pe care i-a întîlnit,  încîntînd-o cu istorisirile lui.

Din povestea Peștelui Spin se desprinde o nouă fațetă a viziunii despre lume a Doinei Cernica – mesajul pe care autoarea îl transmite celor mici și mari. Egoismul acestui pește scăpat dintr-un acvariu și ajuns într-un rîu, unde are la început un comportament agresiv față de peștele Lin, va fi contrabalansat de sfatul copilei și de ajutorul necondiționat al victimei, ceea ce va duce la schimbarea și eliberarea Peștelui Spin, bucuros, în sfîrșit, de „prima faptă bună din viața sa”. Povestea care dă titlul oximoronic al volumului o pune pe Fetiță față în față cu Mierla Neagră, iar contrastul acesta dintre cele două culori simbolizează tocmai diferența dintre vară, timpul fericirii, al căldurii (cînd mierlele ajung în grădina copilei) și iarnă (cînd, cu obrazul lipit de geam, aceasta urmărește dansul fulgilor de nea).

În urma întîlnirii cu alte două personaje, Frățior și Surioară, fetița află despre frumusețea care vindecă, despre cum se alină durerea lăsată de cei dragi plecați fără întoarcere, pentru că cei doi copii au plecat în lume după moartea bunicii.  În „Băiețelul care viu nu era și Cireșul Amar”, trauma pierderii ființei dragi îl afectează pe puiul de om, care „nu părea să vadă și nici să audă. Și nici să știe unde era. Pe obrazul său supt, lumina zilei aluneca în toate părțile, fără să izbutească să rămînă”. (p. 116)

Cireșul Amar, cu ploaia lui de petale înmiresmate – adică frumusețea paradisiacă a naturii în stadiul ei primar -,  îl va vindeca pe cel mic: „Nu mi-am închipuit niciodată, nicicînd nu aș fi crezut că există ceva atît de frumos! spuse copleșit Frățiorul, încercînd să cuprindă cu privirea cerul pe care se înălțaseră, plutind stol, florile Cireșului Amar”. (p. 118) La fel, vindecarea a două  femei cuprinse de tristețe – mama și bunica – are loc prin puterea izbăvitoare a cîntecului privighetorii, care vine „mîngîietor, parcă de pe altă lume, ca un răvaș” de la Tatăl prăpădit prea devreme.  Despre renașterea speranței, despre dar/dăruire/jertfă învață mica eroină din întîlnirea cu Porumbelul, în una dintre cele mai fascinante  povești din finalul volumului, „Fetița și Porumbelul”. Pasărea se dovedește a fi un mentor în arta ajutorării necondiționate a celuilalt, pentru că – așa cum va afla fetița – el dăruiește (în buna tradiție creștină, ce impregnează viziunea Doinei Cernica) grîul primit ca hrană, pe pervaz, de la prietena sa, altora mai nevoiași decît el. Călătoria de căutare a Porumbelului ce nu mai apare la fereastră este una inițiatică, din care Fetița află că grîul este un liant între cei vii și cei morți, iar cel dăruit de ea Porumbelului a fost oferit de acesta  unor copii nevoiași, ce trebuiau să pregătească coliva „prăjitura morților pentru cei vii”, la pierderea  bunicii.

Într-un interviu acordat Mihaelei Grădinaru în „Bucovina literară”, Doina Cernica declara: „Viețile noastre, ale tuturor, sînt o sumă de călătorii”  și cred că, pentru toți cititorii acestui volum, lectura va fi o călătorie în tărîmul mirabil al poveștii, într-un text de o tulburătoare frumusețe stilistică. Mari sau mici, putem descoperi/redescoperi în MIERLĂ NEAGRĂ PE ZĂPADĂ ALBĂ adevăruri esențiale, spuse de o scriitoare care dintotdeauna a transmis cititorilor tradițiile Bucovinei  sub toate formele lor și experiențele culturale acumulate în diferitele colțuri ale lumii.

Elena Brândușa-Steiciuc