Să nu uităm cât de importantă este lectura în viața cotidiană a familiei Stănculescu, mai ales pentru mica eroină. Marcată de exemplul celor din jur, fetița cu breton și fața rotundă parcurge cu aviditate pagini din cărțile esențiale pentru vârsta ei, primite în dar de la bunica paternă, rotunjind o bibliotecă personală cum nu aveau alți copii: „Prinț și cerșetor”, ”Călărețul fără cap”, ”Comoara din insulă”, ”Ivanhoe”, ”Ultimul mohican” și ”Odiseea” în traducerea lui Lovinescu, în proză. (p.150) Legat de cărți și biblioteci, un alt episod dramatic al familiei este momentul de după război când Stănculeștii sunt obligați de regimul Dej să-și ardă în curte cărțile (chiar și un Eminescu, ediția princeps!), toate considerate periculoase, ba chiar și corespondența cu Spiru Haret a înaintașilor… Practici naziste, într-un regim în care lațul se strânge tot mai mult în jurul familiei, deposedată și de pământuri, obligată să-și doneze o mare parte din proprietate noii gospodării colective.
Simțul proprietății nu-i părăsește pe îndârjiții doljeni, au suficiente resorturi pentru a nu ceda tot, plus o capacitate uimitoare de rezistență și adaptare. Gurmanzi rafinați, bunicii naratoarei mai păstrează câteva oi și capre, au propria brânză, continuă practici culinare străvechi, cu mese sănătoase, diverse, generoase, ”bio” am putea spune cu un termen de azi… „Noi aveam brânza noastră, incomparabilă, făcută după o rețetă străveche, din rasa oilor noastre. Iar brânza asta era făcută de Pavel, un cioban sumbru, care nu accepta schimbări importante, chestii care să altereze calitatea produselor. Creșteam opt oi și câteva capre din rasa veche, moștenită de dinainte de dascălul-câine, și aveam grijă s-o întreținem, să înmulțim animalele, să nu-l supărăm pe Pavel, ciobanul renumit pentru brânză”. (p. 107) Și din punct de vedere gustativ mica eroină se raliază la valorile clanului ei, iar descrierea acelei brânze inegalabile este unul dintre cele mai savuroase fragmente – în toate sensurile ! – de aceea îl citez în întregime: „…brânza aia era fără egal. Deși untoasă, era acrișoară, răcoritoare, moale cât trebuia, cu un gust înrudit cu chefirul, cu ierburile pădurii, cu parfumul de Jiu. Păstra ceva din ploile verii și-ți inocula teama că iei parte la o plăcere care nu se va repeta”. (p. 108)
Prin ”Ferenike”, Doina Ruști reușește să creeze un cronotop personal, o topografie mitică în care elementele naturale au locul și respirația lor, în special apele. Jiul este perceput de imaginația fetiței de opt ani ca un personaj legendar, mitic, ea dezvoltă o relație bachelardiană cu apa, element prin excelență al senzualității și al visării: „Am coborât la Jiu, vară tipică de Comoșteni, adulmecând mirosul vieții, care pentru mine și-acum e același – de apă în care s-au topit zânele verii, femei cu sângele încălzit, cu pielea umezită de așteptare, parfumate cu același parfum, de rădăcini proaspăt scoase, de flori scuturate de vânt. Sunt în stare să-i simt răsuflarea, ca atunci când știam, încă de pe treptele casei, dacă apa e rece, dacă e fericită ori dacă a plâns. Fiecare izvor are parfumul lui, îl poți simți ca la oameni”. (p. 56) Orice plonjeu în paradisul copilăriei (care nu e chiar totdeauna paradis…) este învăluit într-o dantelă sofisticată de metafore, întrețesută cu mituri străvechi, cu figuri din mitologia locală.
Marile schimbări încep să apară o dată cu moartea lui Dej. Naratoarea rememorează toate amănuntele, făcând legături între contextul social, familial și propria ei maturizare. Mulți vedeau moartea lui Dej „ca un noroc, ca un hotar între lumi”. Pentru bunică, viitorul dictator Nicolae Ceaușescu era „băiat bun, fiu din popor, dar cu ambiții modeste”. (p. 151) Populația sudică este entuziastă, noul conducător era „oltean de-al nostru” și opinia curentă era: „Măcar nu e moldovean”. Amuzante și atât de corecte criterii pentru țăranii din Comoșteni, care intră și ei într-o nouă etapă, mica liberalizare de la începutul ”anilor Ceaușescu”. Pentru eroină, anul 1965 este asociat cu un important eveniment biologic: intrarea în pubertate, marcat cum se cuvine printr-o replică a mătușii Milica: „…fir-ar mama lui a dracu’de <Cenușescu>, ăsta a cărat cenușă la boieri. Dar tu o să ții minte, zicea ea, că ți-au dat țâțele o dată cu Ceaușescu”. (p. 152)
Mutațiile importante din societate și dramele familiei continuă în ultimul capitol, „Ferenike” (purtătoarea de biruință), în care se conturează și mai bine maturizarea adolescentei, pe fundalul interzicerii avortului și a metodelor contraceptive. Atunci apar ”decrețeii”, extrem de numeroși în Comoșteni, cu mame foarte tinere. Nemulțumită de dublul prenume pus de familie, mai ales de „Cornelia, mama Gracchilor” (ea hotărâse deja că nu va avea copii), vrea să-și schimbe și numele ”Doina”, pus de Mițulica. Inspirată de cântăreața pe atunci foarte în vogă – italianca Patty Pravo (de fapt, pseudonim pentru Nicoletta Strambelli, n. 1948) – devine „Pati”, nume pe care Mițulica îl adoptă cu toată convingerea. În 1968, an capital pentru întreaga Europă, începe cariera de scriitor a Doinei/Pati, iar condițiile scripturale (tocul alb primit de la Ogrezeni) sunt rememorate într-un stil care mi-l aduce în minte pe Patrick Modiano, și el fascinat de instrumentele de scris, de condițiile materiale ce pot influența actul creației, notate totdeauna cu precizie: „…toate schimbările sunt legate de tocul alb, de felul în care scriam cuvintele, făcându-l să se miște pe unde voiam eu. Era subțire și foarte ușor, iar pe locul în care îmi fixam degetele avea niște nervuri care îl făceau confortabil. Dar și mai mult îmi plăcea penița, mai lungă decât altele, mai îngustă, fără asperități, fără să zgârie foaia. Priveam pe fereastră zăpada care acoperise chioșcul și toată grădina, și ceva infinit cobora în peniță, uneori aveam impresia că un zeu al zăpezii îmi dirija mâna. Tocul acela îmi impunea un ritm, o cadență, începusem să alungesc literele, să-mi subțiez scrisul. Era toc de iarnă și de povești. Însă orice cuvânt creativ vine cu renunțări, cu dorințe neașteptate, până atunci ascunse sub evantaie de carne”. Tulburătoare confesiune și descriere a transei care însoțește scriitura, înfășurată într-un strat dens de metafore…
Maturizarea definitivă a adolescentei survine după moartea tatălui, asasinat în condiții neelucidate, în stil mafiot, de oamenii regimului. Este o crimă comanditată (după cum aflăm din revelația finală) de nimeni altul decât demnitarul dejist Paul Niculescu Mizil și de clica lui, care deturna o mare parte din fondurile Prieteniei Româno-Vietnameze, ceea ce nu-i scapă lui Cornel. În astfel de condiții tulburătoare este generată o fantasmă din resorturile cele mai intime ale subconștientului, uneori coșmar, alteori prevestire: femeia înaltă, cu ochii oblici, Ferenike, nume luat din istoria antică, ce dă titlul romanului și constituie nucleul simbolic al textului. O femeie care neavând voie să participe la Jocurile Olimpice se deghizează în bărbat, devine un fel de purtătoare a istoriei, a biruinței, adică ”fere-nike”: „A renunțat la identitate, la nume. Mi se părea înrudită cu mine, în stare să se desprindă de tot. O vedeam alegând căi subversive ca să ajungă în visele mele. Era acea parte din mine, de luptătoare”. (p. 230)
Asemenea lui Matei Vișniec (”Un secol de ceață”), Doina Ruști scrie prin romanul ”Ferenike” (și) o cronică a satului doljean Comoșteni de-a lungul celor mai zbuciumate decenii ale secolului XX. Cititorul parcurge saga unei familii oltenești care a trecut cu demnitate și cu capul sus prin furcile caudine ale istoriei. Nu a fost deportată (ca bunicii materni ai lui Matei Vișniec, din Bucovina în Dobrogea) ci supusă mereu unor presiuni inimaginabile. Aproape fără posibilitatea de a riposta pe măsură, zbătându-se ca o muscă prinsă sub un clopot de sticlă. Dar zbătându-se.
Romanul acesta dens, polifonic, tulburător poate fi decodat printr-o grilă de lectură multiplă: sociocritică, naratologică, psihanalitică, etnografică. Consider că ”Ferenike” este o pièce-maîtresse a edificiului scriptural al autoarei. Un roman al creației, al devenirii, al coborârii în străfundurile subconștientului unde se află ascunse resorturile cele mai puternice ale rezilienței și creației. O bijuterie de stil, într-o oralitate ce mixează registrul colocvial, savurosul limbaj popular oltenesc cu registrul înalt, de multe ori eseistic. O cadență și o fluiditate a narațiunii care transmit acea ”plăcere a textului”, pe care cititorul o simte numai dacă o simte și autorul.
Pentru Doina Ruști, povestirea este un „discurs al maturității”, iar talentul ei narativ genuin face din Ferenike o capodoperă pe care Institutul Cultural Român trebuie să o aibă în vedere pentru traducere în limbi de mare circulație. Purtătoare a victoriei clanului ei asupra Istoriei, posesoare a unei memorii formidabile în care sunt depozitate traume personale și traume acumulate de generații, Doina Ruști știe să găsească resursele necesare pentru a crea o ficțiune care iluminează orice moment de lectură asemenea unui grăunte de chihlimbar ascuns în măruntaiele pământului. Dacă ne dorim lumina lui, trebuie doar să-l dezgropăm, citind.
Elena-Brândușa Steiciuc
