Cultura a fost parte integrantă din bunul mers al înfloririi celui de-al Treilea Reich. În anii dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, o mare varietate de forme artistice au fost folosite pentru a insufla ideologia nazistă poporului german și pentru a manipula percepția publică asupra dușmanilor lui Hitler. În timpul războiului, artele erau strâns legate de mașina de propagandă care promova cauza campaniilor militare ale Germaniei. Cum a reușit Germania să se transforme într-o națiune democratică, după distrugerea celui de-al treilea Reich totalitar al lui Adolf Hitler?
În „AftertheNazis: The Story of Culture in West Germany” istoricul Michael H. Kater susține cu succes că dezvoltarea și denazificarea Germaniei s-au datorat unui efort de legătură între politică și cultură. Asta a început cu Aliații care au înființat noi producători culturali în artă și divertisment și au încercat să-i înlăture pe partizanii naziști. Au urmat decenii de eforturi guvernamentale și artistice pentru a „negocia” trecutul și a promova democrația.
Noua carte a lui Kater – cea mai recentă dintre numeroasele sale studii distinse despre cultura și politica germană a secolului al XX-lea – se concentrează pe Germania de Vest, fosta Republică Federală Germania (RFG) între anii 1945 și 1990 (anul în care a fost reunită cu Germania de Est după căderea guvernului comunist). În acei ani, RFG a trebuit să-și reconstruiască orașele, sistemul politic și economia în timp ce se confrunta, iar uneori refuza confruntarea, cu vestigiile național-socialismului lui Hitler.
Faptul că Germania de astăzi este atât de respectată (chiar dacă se confruntă cu amenințările continue ale secolului al XXI-lea, cum sunt formele de rasism și ideologie fascistă) poate fi atribuit în mare măsură romancierilor, artiștilor, criticilor, muzicienilor, dramaturgilor, jurnaliștilor și realizatorilor de film care au refuzat națiunii să minimizeze, să scuze sau să uite Holocaustul.
De-a lungul evocărilor sale, prestigiosul istoric american născut în Germania este direct și nu uzează patetisme ieftine. Cartea începe pe un ton confesator: „Marți, 1 mai 1945, uscam o mică colecție de timbre Hitler pe pervazul casei bunicului meu, într-un mic sat de lângă Bremen. …Aveam numai șapte ani și așteptam cu nerăbdare să mă alătur Tineretului Hitlerist, să fiu la fel ca băieții mai mari din cartier cu care mă jucam și îi admiram. …Portretul lui Hitler – o litografie negru pe alb – atârna în sala noastră de mese. Stând sub ea, îmi plăcea să ascult muzica de marș difuzată la radio, bătând toba pe blatul mesei. În acea zi, însă, muzica a fost întreruptă de o voce care anunța sumbru: «Führerul nostru Adolf Hitler a căzut în apărarea Berlinului. Heil Hitler!». A urmat intonarea imnului național, „Deutschland, Deutschland über alles”. Kater își amintește că a fost de-a dreptul șocat.
După capitularea Germaniei în fața Aliaților, aproximativ 250.000 de naziști îndârjiți au fost plasați inițial în lagăre de internare. „Când mi s-a permis să vizitez o prietenă a mamei mele în Hanovra în 1948, soțul ei, un fost ofițer medical SS tocmai întors dintr-un lagăr de internare britanic, ne-a urcat pe mine și pe copiii lui într-o mașină. Ne-a dus la gară și ne-a arătat niște oameni cu aspect mizerabil și prost îmbrăcați care se grăbeau încoace și încolo. «Vezi, aceia sunt evrei, paraziți murdari». Era complet nepocăit”, își amintește Kater.
Pe parcursul următoarelor 500 de pagini, istoricul, profesor emerit la Universitatea York din Toronto demonstrează în mod repetat că un astfel de antisemitism a persistat mult timp în rândul multor germani. Programele de denazificare au fost dure, dar numeroși foști naziști și-au ascuns cu ușurință trecutul pe măsură ce au ajuns în poziții de influență și putere în noua Republică Federală. Mulți oameni obișnuiți și-au păstrat admirația, chiar reverența, pentru führer. Potrivit lui Kater, „până la mijlocul anilor 1950, 42% dintre germani credeau că Hitler ar fi fost unul dintre cei mai mari oameni de stat germani dacă nu ar fi început războiul”.
În timp ce procesele de la Nürnberg ale elitei naziste aveau loc în anii 1945 și 1946, mass-media conservatoare germane susțineau că Hitler și locotenenții săi erau singurii responsabili pentru Holocaust. Puțini au recunoscut culpabilitatea națiunii în ansamblu. În schimb, ei au subliniat că toată Germania a suferit. Cu siguranță, susțineau acești experți, germanii și evreii au fost împreună victime ale regimului nazist.
După cum arată Kater, toate aceste minciuni reconfortante, echivocuri morale și iluzii au fost treptat expuse și demontate de intelectualitatea culturală a epocii postbelice, în mare parte prin opere de artă și reportaje investigative. Și a durat mult. După cum subliniază Kater, „până la mijlocul anilor 1950, acoperirea trecutului în tăcere îi ajuta pe germani să se concentreze asupra reconstrucției economice și sociale a țării și să-și uite vinovăția, deși… acest lucru era discutabil din punct de vedere moral și inutil pe termen lung.”
În anii 1950 și în următoarele două decenii, artiștii au condus atacul asupra acelei amnezii voite. În loc să accepte automulțumirea și pofta de consum provocate de „miracolul economic” al Germaniei de Vest, ei au sondat punctele nevralgice ale societății, și-au chestionat familiile despre ceea ce au făcut sau nu au făcut în timpul războiului, au deschis vechile răni. Orice fel de autoritarism sau cenzură a fost complet respins ca fiind de tip fascist. În timp ce bătrânii tânjeau după o artă conservatoare, tradițională și fără confruntări cu trecutul, tinerii nu aveau de gând să lase să se întâmple asta.
Pe parcursul cărții sale, Kater aduce în atenție celebrul colectiv de scriitori „Gruppe 47”, noul cinema german, muzica experimentală, „întâmplările” dadaiste ale mișcării Fluxus, piesele de teatru controversate și serialele tv. Anii 1950, ’60 și ’70 simbolizează perioada de glorie a scriitorilor Heinrich Böll și Günter Grass (ambii laureați ai Premiului Nobel), a lui Ingeborg Bachmann, Martin Walser și a tânărului Hans Magnus Enzensberger.
Compozitorii de renume mondial Hans Werner Henze și Karlheinz Stockhausen au explorat muzica atonală și electronică. În acești ani, Wieland Wagner aducea un suflu nou operelor bunicului său Richard Wagner.
Printre cineaștii de avangardă figurau Werner Herzog, Wim Wenders și Rainer Werner Fassbinder.
Până în anii 1960, intelectualii s-au transformat încet dar sigur în activiști politici. O jurnalistă foarte apreciată, Ulrike Meinhof, a devenit liderul grupului terorist al Armatei Roșii cunoscut sub numele de Gang Baader-Meinhof. După cum dezvăluie Kater, „Meinhof și toți membrii unităților teroriste au fost înfuriați de prezența foștilor național-socialiști în structurile politice, industriale, sociale și educaționale ale Republicii Federale Germane”. Grupul l-a răpit și l-a ucis pe bogatul industriaș Hanns Martin Schleyer din cauza trecutului său nazist.
Ca studiu al culturii vest-germane, „După naziști….” tratează și despre jurnalele false ale Hitler, reflectă asupra popularului serial de televiziune „Heimat” („Patria”), care aducea în centrul atenției o familie germană dintr-un oraș mic în timpul erei naziste, analizează primele mișcări feministe și dedică mai multe pagini maltratării îngrozitoare a „muncitorilor oaspeți” turci și est-europeni, imigranții care au fost esențiali în „miracolul economic” al Germaniei.
În timp ce Kater laudă pe bună dreptate artiștii și intelectualii care deopotrivă „au ajutat Germania să învingă spiritul nazismului” și au acționat ca niște zgomotoși activiști în timpul mandatelor cancelarilor Konrad Adenauer și Willy Brandt, precum și al altor lideri politici, ultimul capitol al cărții sale adaugă o notă tulburătoare. Kater menționează că la sfârșitul anilor 1970 și 1980, impulsul schimbării a început să încetinească: „Pe măsură ce amenințările naziste au dispărut în fundal, tot așa și scena culturală a Germaniei de Vest a început să-și piardă o parte din stringența anterioară, din calitate, iar scriitorii, artiștii și muzicienii inovatori au ajuns să semene cu stâlpii societății.” Unii savanți conservatori doreau acum „să relativizeze și să istoricizeze cel de-al Treilea Reich” – să-l asemene cu alte fenomene istorice – „iar astfel să îndepărteze pata morală”. Din această perspectivă schimbată, Holocaustul nu mai era „unic”. Se făceau trimiteri la o mulțime de atrocități similare din trecutul omenirii. În mod incredibil, istoricul Ernst Nolte nota la un moment dat că „la Auschwitz, nu doar evreii, ci și gardienii SS, harnici, oropsiți de povara muncii lor, puteau fi considerați drept victime”.
Epopeea lui Hans-Jurgen Syberberg din 1977, „Hitlerul nostru”, este titlul unui film experimental wagnerian, film în limba engleză, care și-a mitologizat în mod simpatic subiectul.
Insignele și suvenirele naziste au revenit la modă în rândul tinerilor, iar pe șoldurile blugilor începeau să se poarte svastici. Erau semnele apariției formelor fără fond. Formele unui naționalism fără fond ideologic.
„După naziști”, istoria culturală meticuloasă și neprețuită a istoricului Michael H. Kater trasează un arc de-a lungul deceniilor, este o lectură densă, potrivită unui savant eminent. Titlul este ironic: naziștii apar peste tot în această carte, deoarece multe figuri de frunte care se alăturaseră partidului și au susținut activ Reich-ul erau dornice să-și ascundă afilierile.
George Alupoae, licențiat în arte
