Apărut într-o excelentă condiție grafică la editura Cartier în 2021, volumul „Cernăuți obiecte pierdute” al criticului și universitarului sucevean Mircea A. Diaconu este o fabuloasă reconstituire a vieții cotidiene de acum un veac în capitala provinciei Bucovina a României. Culegînd cu răbdare anunțuri de mică publicitate din presa cernăuțeană a vremii, distribuite grafic sub formă de poem, autorul a surprins un air du temps de mult evaporat, realizînd o radiografie a structurii sociale, etnice, culturale a „celui mai frumos oraș al României”. Sub semnul lui Paul Celan, Mircea A. Diaconu (cel mai fin exeget al poeziei bucovinene, și nu numai) declară încă din prefață: „Cernăuții nu sunt o ficțiune, chiar dacă pe ruinele lor se pot construi fantasme simbolice și reprezentări ideologice dintre cele mai diferite, antagonice chiar. În fond, Mica Vienă – <orașul dintre cețuri> cum îi spunea Mircea Streinul între războaie – și-a trăit cu intensitate fracturata existență istorică și freamătul energiei cotidiene”. (p. 6)
Fascinat de universul citadin cernăuțean, pe care îl cercetează de mai bine de trei decenii, autorul este impregnat chiar în subconștient de lumea aceasta apusă, de „fervoarea ei cosmopolită și națională deopotrivă”, încercînd prin acest volum să „simtă acolo unde nu mai există nimic”, visîndu-se adesea pe strada Regina Maria sau în spațiul uneia din cărțile poștale care-i ilustrează opul, citind „Glasul Bucovinei”, decelînd prin aceasta „un ritm care se joacă cu granița dintre hazard și fatalitate”. (p. 7)
Anunțuri despre obiecte și animale pierdute, fapte diverse (furturi, escrocherii de tot felul), somații, anunțuri pentru evenimente sociale, sportive sau culturale sînt asamblate într-un patchwork colorat, ce compune o imagine aproape completă a Cernăuților din anii 1920, cu toată structura etnică și socială a orașului, pe care fotografiile distribuite în volum îl reînvie pentru cititorul de azi. Tema pierderii, a dispariției iremediabile structurează tot textul, pentru că nu numai obiectele sînt pierdute (uneori, regăsite!). Un întreg segment din istoria României este scufundat în oceanul timpului, asemenea Atlantidei pe care Mircea A. Diaconu o caută (și o regăsește) în cuvînt.
Tabloul se conturează treptat, în sepia, cu personaje, clădiri, obiecte dintre cele mai diverse. Preluate în grafia și lexicul bucovinean al anilor ’20, anunțurile (bunăoară cele despre pierderi) au o doză de hilar care descrețește fruntea cititorului contemporan: „În oficiul obiectelor găsite al/ Prefecturei de Poliție/ au fost depuse/ în decursul lunii/ Ianuarie 1923/ următoarele obiecte găsite,/ ai căror proprietari nu le-au reclamat până în prezent, / și anume: 1 Certificat de indigenat,/ 1 idex de la Universitatea din Cernăuți,/ 1 Certificat de maturitate,/ 1 testimoniu de naștere și/ alte documente școlare pe numele Heinrich Hermann recte Hersch;/ […] 1 mănușă pentru dame de culoare cafenie/ […] 1 geantă pentru dame de piele neagră cu 14 lei;/ 1 geantă pentru dame de piele roșie cu 3 lei și/ 2 chei;/ 1 bluză de marchizetă albă;/ 2 chei la o verigă;/ 120 lei bani gata,/ 1 manșon vechiu de blană neagră,/ căptușit cu satin negru;/ 1 galoș de damă;/ 1 galoș de domni”. (pp. 18-19) Nu pot să nu mă întreb: cum vor fi arătat cochetele Cernăuților de acum un veac? În ce condiții și-au pierdut accesoriile?
Istoria a consemnat viața culturală intensă a provinciei. De aceea, Mircea A. Diaconu a selectat și numeroase anunțuri-invitații publice la diverse evenimente și manifestări, baluri, serbări cîmpenești, serbări pe plajă, concerte. Femeile erau deja organizate, sub impulsul mișcării feministe internaționale, în structuri care aveau menirea de a coagula societatea, de a susține familiile sărace și învățămîntul, așa cum arată anunțul din numărul 1241 al „Glasului Bucovinei”, 18 aprilie 1923: „Reuniunea Femeilor Române/ aranjează/ Duminică 22 aprilie a.c.,/ la orele 5 d.m. /în Casa Germană,/ un ceai dansant-artistic./ Partea artistică are următoarea programă:/ Balet de copii,/ intermezzo olandez,/ dansul zarzavaturilor,/ pantomimă turcească și/ dansuri moderne. […] Doamnele române au grijă ca/ un bufet bine asortat să stea la dispoziția publicului”. (p. 39) În același an, un „concert mare” este „aranjat de Liceul de Stat no. IV și Liceul de fete particular ucrainean din Cernăuți”, în care se întîlnesc etniile diverse care compun țesătura socială a orașului: „Se vor produce cu această ocazie,/ în limba română și ucraineană,/ coruri mixte și bărbătești,/acompaniate de orchestră, pian și armoniu,/ precum și coruri a capella,/ mai ales/ cântece poporale românești și ucrainene,/ în sfârșit,/ cântece de solo nemțești și/ muzică de cameră./ Corul în massă se compune din peste/ 200 cântăreți și cântărețe”. (p. 106-107)
În contextul României Mari al deceniului trei din veacul trecut, nu lipsesc din capitala de atunci a Bucovinei nici marii artiști ai țării. Iată cum se delecta publicul meloman în primăvara lui 1923, anunțul transmițînd foarte clar acea preocupare pentru punctualitate a bucovinenilor: „Concertul din 18 Maiu,/ ultimul pe care îl mai dă/ d. Enescu la Cernăuți,/ având un program prea bogat,/ va începe/ foarte precis la orele 19 seara,/ deoarece/ marele maestru părăsește Cernăuții/ cu trenul de 11 și 45”. (p. 50)
Așa cum apare în această „frescă de anunțuri” (Al. Cistelecan), orașul Cernăuți de acum un veac are o personalitate și o energie distincte, în care etnii diverse coabitează: români, evrei, germani, polonezi, ruteni. Nimic nu e nou sub soare și, ca în orice spațiu, au loc tot felul de fapte diverse pe care presa la consemnează. Ca întotdeauna, escrocheriile sentimentale și furturile relatate hrănesc pofta de senzațional a cititorului. Bunăoară, în 1924 numărul 1508 al ziarului relatează arestarea unui anume Mihai Curuliuc care, seducînd-o pe „doamna M. M.”, proprietara restaurantului din gara Grigore Ghica-Vodă „a băut la tălpi întreaga avere a femeii”. Iată un modus operandi ingenios: „În cele din urmă i-a succes lui Curuliuc/ să captiveze/ inima numitei d-ne,/ pe care/ în decurs de 3 ani/ a stors-o fără milă și considerare/ de fantastica sumă de/ un milion și jumătate lei. […] Escrocul a întrebuințat banii d-nei M. M.,/ cumpărând fraților și surorilor lui/ felurite/ obiecte de lux”. (pp. 166-167) Pungășiile și furturile sînt la ordinea zilei. În iunie 1924, gazeta relatează „un furt îndrăzneț în centrul orașului” la magazinul de bijuterii Schultz, Piața Unirei No. 9: „Făptuitorii sunt doi tineri/ elegant îmbrăcați și bine hrăniți,/ a căror îndrăzneală/ a întrecut/ orice închipuire”. Este relatată manevra rapidă, amenințarea cu revolverul a conducătorului firmei Liquornik, după care bandiții „și-au umplut buzunarele / cu bijuterii,/ au părăsit magazinul,/ trăgând obloanele în jos./”. Valoarea bijuteriilor este de 700.000 lei, iar „autoritățile cercetează”.
Se fură bani de la crescătorii de animale, haine, încălțăminte, scoarțe de perete de la gazdele de o noapte, iar presa consemnează toate detaliile, prevenindu-i pe toți cititorii. Fapte mult mai grave – jafuri de tren și omoruri – au loc în Bucovina acelor ani, iar Mircea A. Diaconu transcrie aceste elemente ale cotidianului cu pasiunea cercetătorului, dar și cu sensibilitatea poetului. Iată o „somațiune” din 30 ianuarie 1923, pe care o citez în întregime: „Imediat/ după descoperirea jafului/ ce a fost comis în ziua de 14 octombrie 1922/ în trenul ce circula seara/ dela Cernăuți spre Grigore Ghica Vodă,/ când a fost omorât casierul C. F. R. Ceaușescu,/ rănit inginerul C. F. R. Goldenberg și jefuită o cassă/ cu o sumă mare de bani dela gara Lujeni,/ ar fi avut loc o convorbire/ între un călător al trenului acestuia cl. II/ și un tânăr,/ comunicându-și ambii observațiunile lor asupra a doi indivizi suspecți,/ cari au plecat și ei cu trenul acesta/ în cl. II și/ cari s’au coborât în Gara Mamaiești/ pe partea dreaptă/ în direcțiunea cursului./ Acest călător este somat a se prezenta judecătorului de instrucție/ pe lângă tribunalul penal Cernăuți, / Cabinetul VIII,/ ușa 31,/ în orele de serviciu,/ spre a fi ascultat./ Tribunalul penal, secția VII Cernăuți”. (p. 14)
Parcurgînd acest splendid remember al universului cernăuțean de acum o sută de ani, am avut imaginea unui spațiu citadin sofisticat, cosmopolit, racordat în egală măsură la lumea românească și la cea europeană. Am văzut cu ochii minții tramvaiele care circulau mai mult sau mai puțin bine, restaurantele unde se putea mînca realmente copios pentru sume derizorii, „otelurile” de diferite categorii. Am pătruns în alma mater cernăuțeană prin anunțul din 17 septembrie 1925 despre „numiri la Universitatea din Cernăuți”, prin decretul semnat de M. S. Regele: „D-nul prof. de la facultatea de filozofie și litere/ Romul Cândea/ a fost numit/ rector al Universității din Cernăuți/ pe 3 ani,/ d-nul profesor de la facultatea de teologie/ Nicolai Cotos/ a fost numit/ decan al aceleiași facultăți; d-nul Stoilov,/ profesor la facultatea de științe,/ a fost numit decan al aceleiași facultăți./ D-nul Dr. Domițian Spânu/ a fost numit/ prof. agregat la/ facultatea de teologie”. (p. 192)
Mircea A. Diaconu reușește prin „Cernăuți obiecte pierdute” – sugestiv ilustrat cu fotografii de epocă – să readucă în universul contemporan existența de zi cu zi a unui oraș scufundat în timp. Spațiul poetic pe care l-a creat prin această țesătură de texte are un farmec aparte, iar Atlantida lui reînvie, iese la suprafață. Așa cum spune el, lumea aceasta, devenită iluzie, este într-adevăr „o prezență devenită absență. Sau mai degrabă viceversa”.
Elena-Brândușa Steiciuc
