Un roman în care am intrat vrăjită ca într-un serai împodobit cu zeci de covoare de Buhara cu motive străvechi, un text dens, țesut cu măiestrie și pasiune de Anca Muzumschi, ce pare sora spirituală a lui Orhan Pamuk: ”Cei care cumpără stele”. Apărut la Editura TREI în 2022, acest text este o polifonie bine orchestrată, în care tematica istorică, socială, metafizică, erotică sînt bine dozate într-un amestec strălucitor, presărat parcă din loc în loc cu pulberea de stele ce cade pe pămînt în serile de vară.
Scrisă în urma unei documentări serioase, în cele mai variate domenii (istorie otomană, medicină renascentistă, medicamente și droguri, comerț Europa-Asia, religie creștină, musulmană, budism), cartea este și o reverență față de un trecut încă plin de mistere, în care – de fapt – regăsim o proiecție a omului contemporan, cu aceleași traume, ambiții și orgolii.
Constelația personajelor este un prim punct forte: bărbați și femei, tineri sau vîrstnici, din neamurile care au populat spațiul mediteranean (italieni, francezi, evrei, greci, turci, armeni, arabi) la răsărit și apus, Imperiul Otoman, China. În acest amplu tablou, toate păturile sociale sînt reprezentate și se întrepătrund: stăpîni și servitori, negustori și spițeri, hangii și bucătărese, bijutieri aurari și țesătoare de covoare, cadîne și eunuci, măicuțe catolice, călugări budiști, deasupra cărora tronează sultanul aflat în ultimii ani de viață și soția padișahului, Havva.
Anca Muzumschi își construiește narațiunea cu atenția și migala cu care aurarul Mustafa din Istanbul își cizelează diademele și celelalte bijuterii destinate în special Înaltei Porți. Personajele – bine conturate și individualizate – intră în scenă treptat, iar planurile temporale se intersectează într-o poveste care îl plimbă pe cititor într-o manieră cinematografică în epoca Renașterii între o Genova dinamică, dornică de frumusețe și cîștig și un Constantinopol magnific și opulent.
Neguțătorul de mătăsuri Tommaso Serratore, văduv de timpuriu, după moartea soției sale Giovanna la naștere, își plasează singura fiică – Ariadna – la Mănăstirea Santa Maria della Croce pentru o educație aleasă. Aici, tînăra independentă și emancipată se inițiază nu numai în lectură, menaj, ci și într-un erotism îndrăzneț. Tatăl își vede rar fiica, fiind mereu plecat în călătorii îndepărtate, primele ducîndu-l în spațiul Chinei, pe Drumul Mătăsii, unde întemeiază casa lui de comerț, dar se familiarizează și cu opiul, drogul care îl va însoți toată viața.
Aurarul Mustafa din Istanbul are mare trecere la Poartă, fiind autorul diademei purtate de frumoasa sultană Havva la nuntă. Marea provocare apare cînd padișahul, care își presimte deja moartea, îi cere nici mai mult nici mai puțin decît un talisman pentru nemurire. Iată scena în care măritul sultan dă comanda:
„Ai făcut vreodată vreun talisman pentru nemurire? Nemurire? Nu îi venea să creadă ce i auzeau urechile. Visa, iar vocea sultanului îi vorbea în vis despre lucruri la care nu se gândise niciodată. Dimineața se spărgea deasupra Cornului de Aur și Mustafa tăcea prelung, încurcat. Padișahul luă o carte de pe raftul de lângă fereastră și i o întinse. De <materia medica>, a lui Pedanius Dioscoride. O văzuse în greacă, dar știa și traducerile în latină, în arabă. Din câte își aducea aminte, era doar o culegere despre șase sute de plante, câteva principii minerale, remedii animale și prepararea rețetelor. Nu folosise tratatul. N avea la ce. Nu era nici vindecător, nici spițer, nici alchimist, iar pe aceștia din urmă îi detesta. Mușteriii lui comandau talismane pentru sănătate, longevitate, bogăție… dar… nemurire? – Poți să iei talismanul de aici și să mi l faci. Literele cărții deschise jucară în capul lui Mustafa. O sarabandă care nu lăsa niciun fel de îndoială. Padișahul nu întreba, Padișahul poruncise”. (p. 79)
Soția lui Musa, Meryem – de origine armenească – este o neîntrecută țesătoare de covoare. Meșteșugul ei apare într-un fragment de la pagina 92 care constituie o descriere amănunțită a unui segment de viață cotidiană din Istanbulul epocii: alegerea și lînii, vopsirea lînii, activitatea propriu-zisă a țesutului, pe care Meryem, viitoare mamă, o face cu o dragoste infinită pentru pruncul încă nenăscut, fără un desen prealabil, pentru că ea „vede în cap” covoarele, înainte de a le țese. Iată citatul: „Vopsitul lânii i a luat ceva timp, pentru că Meryem nu se putea hotărî asupra cerului. A început cu portocaliu urmat de auriu și a terminat cu roșu închis și albastru. Ziua usca fuioarele pe garduri și noaptea le întindea prin casă, să nu le prindă roua. În fiecare seară după <akşamnamazı> (i. e. rugăciunea de seară), Mustafa mânca într o bucătărie ba portocalie, ba aurie sau roșu cu verde, și dacă cumva se scula noaptea să bea apă, găsea cu greu drumul prin labirintul lânos. Aproape de soroc, în centrul covorului răsărise pomul vieții, cu fructe ca niște inimi rotunde, iar la capătul fiecărei rămurele, un <nazar boncuğu> (i. e. amuletă în formă de ochi despre care se crede că protejează împotriva deochiului). Un copac cu ochi. Ceea ce nu și dăduse seama că se va întâmpla, dar se întâmplase, era că, după atâtea zile pe care le petrecuse sprijinită cu burta de cadrul de lemn al războiului, vergeturile de pe pielea ei intraseră în urzeală”.
Băiatul aurarului și al țesătoarei, Musa, un revoltat, care nu vrea să meargă la școala coranică, avînd îndoieli în privința religiilor, va deveni un vestit constructor de nave, inventatorul unui sistem de semnalizare pentru circulația maritimă și, finalmente, soțul frumoasei Ariadna. Prin unirea destinelor emancipatei genoveze și al tînărului turc, două culturi diferite, dar nu total contradictorii, se unesc. La nunta lor, grecoaica Pelagia, bucătăreasa lui Tommaso, pregătește bucate alese, din gastronomia mediteraneană (turcească, italiană sau grecească).
Romanciera este o excelentă cunoscătoare a codurilor culinare otomane, după cum ne demonstrează în numeroase pagini: fie în viața cotidiană la Palat, unde soția Padișahului, bulimică, face excese în privința dulciurilor, fie în viața familiei lui Mustafa, unde Meryem pregătește mîncarea pentru zidarii greci care construiesc o nouă aripă a casei, după cum vedem la pagina 89: ”Meryem gătea, zi de zi, pentru patru bărbați. Deși nu putea să bea decât apă și nu se ținea bine pe picioare din cauza amețelii, reușea să pregătească, încă de la primele ore ale dimineții, oale cu ciorbă, tăvi de şakşuka (i. e. preparat tradițional turcesc, cu ouă și legume soté într-un sos de roșii și usturoi), cu pilaf, chiftele de linte, sarmale cu carne de miel, hamsii sau toate legumele din Constantinopol fierte, coapte și prăjite. În zilele în care se simțea mai bine și avea putere să frământe coca, făcea și dilberdudağı (i. e. desert din ou, iaurt, lapte, unt, ulei de floarea soarelui, lămâie, făină, zahăr), baclavale cu fistic, bülbülyuvası (i. e. gogoși dulci în formă de inel, a căror gaură poate fi umplută cu nuci sau fistic) cu nuci, aşure (i. e. budincă din fructe proaspete sau confiate) sau doar iaurt rece de casă. <Efharistó, jupână!> ziceau grecii și mâncau tot”. Anca Mizumschi are o sensibilitate aparte pentru aspectele lingvistice. Astfel, termeni din diferitele limbi practicate în Imperiul Otoman în epocă, dar în special din limba turcă, apar în text, accentuînd ceea ce definim îndeobște prin sintagma „culoare locală”. După cum aflăm dintr-o notă finală, acest travaliu de erudiție a fost posibil datorită unor specialiști la care a apelat, în special Sunia Acmambet, pentru diverse detalii ale culturii otomane.
Dar cum se poate face un talisman pentru nemurire? De la un inițiat, Khalil, Mustafa află despre așa-numitul „talisman al celor șapte inele”, iar metoda nu este dintre cele mai simple: „Se începe întotdeauna cu Soarele, într o zi de duminică. Trebuie să postești și să te rogi trei zile înainte de a turna metalul și a monta piatra. La sfârșit se gravează, pe dinăuntru, sigiliul inelului: cuvântul nemurire. E cel mai puternic lucru. Dacă lași talismanul numai cu opt inele, chiar dacă gravezi sigiliul pe toate opt, va fi un talisman pentru sănătate, prosperitate și viață lungă, dar, dacă îl adaugi pe al nouălea, cu Piatra Cerului în mijloc, devine un talisman pentru nemurire”. (p. 236) Așadar, Mustafa încearcă să procure o piatră de meteorit din China, unde localnicii cred că această materie este încărcată cu energii speciale din universul necunoscut. Așa se ajunge la ”cumpărarea de stele”, o metaforă plină de sensuri, pentru că în dinamica expansiune comercială a europenilor în Orient, aceștia se familiarizează cu lumina altei culturi, cu alte religii, alte practici, mai mult sau mai puțin stelare. În fond, oare nu sîntem noi toți niște căutători/cumpărători de stele atunci cînd intrăm într-o librărie, într-o pinacotecă sau într-o sală de spectacol? ”Mutatis mutandis”, steaua călăuzitoare a destinului unui padișah extenuat nu mai strălucește mult, iar Havva își va găsi soțul mort la Edirne, înainte ca Mustafa să-și onoreze comanda.
Romanul ”Cei care cumpără stele” este și o mărturisire a iubirii pe care Anca Mizumschi o nutrește pentru Istanbul, un oraș greu de uitat pentru cei ce au pus aici piciorul, o capitala imperială cu o personalitate aparte: „Constantinopolului nu îi păsa de nimeni. Nici măcar de sultan. Sultanii se schimbau, slujbașii, meseriașii de rând, cerșetorii și scribii mureau neștiuți, călătorii veneau și plecau, iar marele oraș mergea înainte, prin veacuri, înghițindu i pe toți deopotrivă – oameni și trăsuri, poduri și temnițe, șanțuri, porți și vânzători ambulanți, palate și cișmele”. (p. 141) Un spațiu al confluențelor, un palimpsest încrustat cu diversele straturi ale istoriei în care amprenta Bizanțului este încă prezentă, un creuzet al înălțării și prăbușirii imperiilor, bref: un oraș stelar.
Plasat într-o epocă în care toate reperele se schimbă, cînd au loc mari descoperiri, se duc noi războaie pentru supremație, un sultan moare și un altul îi urmează la tron, ”Cei care cumpără stele” deschide în fața cititorului un pergament în care istoriile scrise, prin tonalitatea și factura lor, au farmecul poveștilor din ”O mie și una de nopți”. Traducerea textului în limbi de circulație internațională trebuie să fie un obiectiv imediat al editurii și al Institutului Cultural Român, pentru diseminarea valorilor literaturii noastre contemporane.
Elena-Brândușa Steiciuc
