Așa cum scriitorii ruși se trag din Mantaua lui Gogol, noi, ceilalți, mai dinspre Balcani, români get-beget sau corciți, ne tragem din nenea Iancu Caragiale (n. 9 iunie 1852). Cel puțin sudiștii, valahii, miticii, bre! Ăia cu mititeii, cu țapul de bere, cu bancurile proaste, neserioșii. Terchea-berchea, coate goale, mațe fripte, scîrța-scîrța pe hîrtie îi sîntem datori vînduți.
Ca și nenea Iancu „simt enorm și văd monstruos” după cum m-a demascat un critic literar. Să fie! Dacă tot mă aflam la Berlin, mi-am zis, curios cum sînt din fire, să văd unde a trăit patronul meu literar. În 1904 „al matale Caragiale” a părăsit Bucureștiul după ce a încasat o moștenire babană de la ruda lui bogată, Momoloaia. Era proprietăreasa sălii Momolo de lîngă Capșa, printre altele. Caragiale și-a asigurat moștenirea după ce a trecut printr-un lung șir de procese cu alți pretendenți. Cînd e vorba de moștenit ceva toată lumea pretinde și se repede. Așa și Caragiale al meu, bun prilej să nu arate prea mult caracter. N-a fost singurul. Vezi relația cu Eminescu. Talentul îi ajungea, prejudecată încetățenită și azi la București. Era mult prea dornic să scape de sărăcie, să nu mai împuște francul pe la gazete sau prin diverse berării pe care le înființa (la fel făcea și C-tin Dobrogeanu Gherea, amicul lui pe care îl tapa de mese și parale). Toate au dat faliment, așa că nu i-au adus cine știe ce cîștig. Dimpotrivă, s-a îndatorat și mai mult. Caragiale avea familie și obligații. Atunci, ca și acum, nu se trăia din scris decît foarte foarte prost, mai curînd deloc.
M-am întrebat mereu de cînd îl admir de ce a plecat din veselul și frivolul București în recele și distantul Berlin. Semăn cu patronul meu, minus geniul. Nu îl am. Or, să nu ai geniu la București, unde trăiesc cel puțin 10 genii pe metrul pătrat, este fatal! Sindromul Caragiale îl am însă. Nu din naștere, e dobîndit. Am făcut pregătiri serioase prin 2008 să plec definitiv din țară. Criza financiară din acel an m-a dat înapoi. În biografia mea nu există nici o Momoloaie. Sindromul Caragiale se traduce la mine prin înstrăinare, exasperare și lehamite, sentimente de care nu scap nici în somn.
Pe patronul meu l-a apucat dorul de ducă și a avut o poftă de neoprit să plece dracu din țărișoara lui dacă vrea să se salveze sufletește. Și azi poți să faci la fel. Să-ți părăsești adică presupușii prieteni, că alții nu ai. Dar și orașul unde ți-ai petrecut tinerețile ratate. Și Valahia – în care întîmplător te-ai născut și care te nefericește – și să te retragi mofluz unde a înțărcat mutu iapa, cît mai departe de mirosul de varză acră, praf, benzine arse, mititei, bîrfe și intrigi, de stîrvurile de cîini plutind pe apa Dîmboviței… Așa – îmi imaginez – s-a întîmplat cu nenea Iancu al meu. Și-a luat familionul cum i s-a ivit ocazia adică s-a umplut de parale) și a plecat în refugiu. A ales Berlinul – oraș curat, civilizat, burghez și meloman.
Am găsit ușor adresa după indicațiile unui amic erudit. O placă comemorativă marchează imobilul de la nr. 201/ Hohenzollerndamm. În față se află un părculeț care îl separă de bulevard și de o stație de metrou. Alături e o mare biserică evanghelică și o mică piață cu cîteva tarabe și rulote care deservesc cu fructe si legume cartierul liniștit de azi. Pe ușa de intrare în imobil citesc mai multe cărți de vizită care anunță că pe acea scară se află diverse cabinete și birouri cu experți contabili, avocați, medici, etc. – profesii liberale. La parter e ceva legat de modă, un atelier de croitorie și o cizmărie care expune o vitrină plină cu încălțări. Caragiale a mai avut și alte adrese, cel puțin două, azi dispărute. Innsbruckerstrasse, în cartierul Schoeneberg, locuință distrusă de război în anii 40, și Preussicherstrasse/Pfalzburgerstrasse, demolată pentru a face loc unui bloc modern. Cineva a lansat ipoteza că nu a locuit în Hohenzollerndamm. Că urmele lui sînt de fapt pierdute. Ne putem imagina la rigoare un Berlin fantomatic în care nenea Iancu Caragiale nici nu fost vreodată… De ce nu!? Ar fi în spiritul lui. Am dat tîrcoale, am măsurat ferestrele, dar nu am reușit sa intru în imobil, să vizitez apartamentul unde a locuit și unde a murit (d. 1912) . Păcat. De fapt nu mi-l pot închipui intrînd pe ușa asta și urcînd la etaj… Mi-am zis ca într-o berărie frecventată de nene Iancu: ”Aici e va să zică!”… Locul nu aducea deloc cu marele meu patron. Un imobil oarecare, burghez, anodin. Ce-ai căutat, coane, aici? Ziua de ieri?
Stelian Tănase
Fragment din ”Europa la patru mîini. Jurnal de campanie”, manuscris de sertar.
