Nu știu din câte blocuri de zăpadă înghețată își construiesc eschimoșii adăpostul, dar știu că Alexandru Ovidiu Vintilă a ales în mod deliberat 32 de poeme – cu unul mai puțin decît vîrsta lui Iisus – fasonate precum cuburile de gheață pentru a-și compune cel mai recent volum, Iglu, în care vorbește poetic despre „gesturile cele mai naturale” (Ed. Eikon, București, 2022, 101 pagini). Doctor în istorie cu teza intitulată ”Traian Brăileanu. Dialectica unei istorii personale” (publicată la Ed. Tracus Arte, București, 2013), președintele Societății Scriitorilor Bucovineni a publicat pînă în acest moment o suită de cărți care poartă amprenta unei sensibilități aparte. Un eu poetic vibrînd discret la fiecare atingere a cotidianului, a realității înconjurătoare, aflat într-o relație constantă cu literatura națională și universală, care îi aduce inspirație, katharsis, echilibru. Numeroasele premii obținute în ultimii ani atestă valoarea certă a creației sale: ”cartea lui koch” (Ed. Brumar, Timișoara, 2009, Premiul SSB, 2010); ”viața preschimbată” (Ed. Timpul, Iași, 2011, Premiul Editurii Dagan, Paris, 2011); ”Transparența unui popor de foci” (Ed. Charmides, 2019, Premiul „Nicolae Labiș” al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, și Premiul pentru poezie al revistei „Ateneu”, 2020); ”Insectele imperiului [câte ceva despre orbirea șamanilor]” (Ed. Charmides, București, 2021).
Asistăm la un discurs poetic citadin, marcat de urbanitate, de spațiul în care autorul locuiește, adică o matrice culturală modelatoare: „Toate luminile orașului/ cu o sută de mii de locuitori/ în capăt// în noaptea asta e vânt// ninge mărunt și se aud clopotele/ de la <trei clopote>//oameni egali/se privesc egal” (pp. 7-8). În acest context, condiția poetului este o singurătate aproape constantă, „dimineața și noaptea”, cînd „o netulburată frumusețe/ îți scurtcircuitează gândurile”. (p. 10)
Un poem remarcabil, cu o arhitectură densă, rafinată este cel intitulat ”o insectă de fier”, în care principalul filon tematic este raportarea la cosmos, la micro și macro-univers: „Imaginea unei picături de ploaie/ scurgându-se/ lent și apăsat// ascetul/ se află la prima cafea din zi/ în ianuarie e un ger/ de crapă pietrele// un soare invizibil precum o insectă de fier”. (p.17) Comparația neașteptată – asociind rețeaua semantică a metalului și cea a lumii vii – generează o imagine cvasi-apocaliptică, suprarealistă. Un onirism care constituie una dintre particularitățile poeziei lui Alexandru Ovidiu Vintilă. De asemenea, cititorul va remarca interesul acestuia pentru dimensiunea lingvistică, pentru jocurile de cuvinte cu răsturnări de sensuri: „într-o altă țară/ anotimpul rece e cald// și e adevărat că adevărul/ adevărat nu există// fără îndoială că așa stau lucrurile”. (p. 18)
Lăsînd la o parte simbolistica numerelor, nu pot să nu constat maturizarea discursului poetic al colegului meu de breaslă, din ce în ce mai pătrunzător, mai lucid, mai complex. Ecourile intertextuale sînt frecvente în IGLU, se pare că ele „încălzesc” atmosfera interioară, mai ales în momentele cînd autorul se raportează la confrați din toate generațiile și de pe toate meridianele, pentru că eul poetic este multiplu. Iată un exemplu mai mult decît concludent, în care modernitatea se manifestă pe toate planurile (chiar și prin încălcarea deliberată a unor reguli ortografice!): „poetul petre stoica/ și-a revăzut morții dragi/ a scris într-o nouă gramatică/ despre resorturile civilizației de nichel/ și despre surâsul insolit al mării / Iar osip mandelstam și dinu abăluță/ au privit golul unei menghini de tâmplărie/ <cândva la brașov/ nori albi și brazi ipotetici>/ au fost fericiți și au bătut străzile/ <fără nici un gând>// Doar octavian soviany în chip miraculos/ a mai fost pe acolo,/ și-a pus întrebări:/ dacă berlinul ar fi un măr mare și roșu?”// și a respirat aerul sonor ca o tobă de tinichea”/ fără echivoc” (poemul intitulat „Se vede din avion că”, pp. 41-42). Influențat de retorica avangardiștilor, poetul sucevean observă și notează atmosfera din extremul contemporan, marcată de violență: „Prin capitalele bătrânului continent/ e forfotă./ ce forfotă a sângelui care se ridică/ împotriva sângelui!”. (p. 42)
Ca în celebrul film al lui Hitchcock, anxietatea atinge cote maxime în prezența păsărilor, iar iraționalul se manifestă din plin, într-o atmosferă onirică: „pur și simplu sunt păsări/ care cuibăresc în habitate industriale: pescăruși cu/ picioarele galbene cormorani coțofene pica-pica etc // Aliniate perfect îți sunt căile, Doamne”. (p. 49). Iată o secvență cu o puternică încărcătură emoțională, în care frazarea impecabilă eliberează tensiunea acumulată: „În limba română realitatea e neschimbată/ confuză. Nebunia și frica/ sunt stări imobile. O serie de amintiri nefaste/ antropofage. Timpul și sângele curg direct proporțional/ până totul se termină. Sunt întrebări mai ușoare/ care ne bifurcă rațiunea văzul ochilor din inimă/ umbra și soarele dinafară”. (idem) Poate de aceea invocarea divinității este un act de recîștigare a echilibrului, o necesară umilință: „Și după mulțimea îndurărilor Tale/ mare încă ți-e mila// Duhul tău/ ne va smeri/ ne vom nevoi/ în viața vieților noastre”. (p. 50) De altfel, motivul păsărilor apare constant în IGLU, pentru că în atmosfera ternă, înghețată, ele par singurul element viu din spațiul post-nuclear: „păsări de gheață zboară/ sau stau în genunchi// se uită la tine// nevăzute și ireale // zâmbesc/ zâmbesc genuin”. (p. 61)
Provocîndu-și cititorul la o reflecție asupra sinelui, la un bilanț al traumelor, nevrozelor și descătușărilor succesive, cea mai recentă carte de poezie a lui Alexandru Ovidiu Vintilă (rafinat prezentată, prin designul, grafica și fotografia semnate de Mihai Burlacu) practică o „imponderabilitate surprinzătoare”, după cum remarcă Felix Nicolau. Este o poezie a anduranței „în anul șarpelui de argint”, o scriere cu efect terapeutic, eliberator, pe care am parcurs-o cu bucuria (re)descoperirii unui poet autentic.
Elena-Brândușa Steiciuc
