Accident fatal – Albert Camus

La 4 ianuarie 1960 moare Albert Camus, mare scriitor francez, laureat al premiului Nobel pentru literatură.

Albert Camus a fost ucis într-un accident de automobil la 4 ianuarie 1960. Petrecuse sărbătorile la proprietatea pe care o cumpărase de curînd în Provence cu o parte din banii primiți la premiul Nobel. Trebuia să ajungă la Paris. La volan se afla prietenul său cel mai bun Michel Gallimard. Ceasul rău! Cei doi cumpăraseră bilete de tren, dar la Avignon s-au răzgîndit în ultima clipă. Camus a murit pe loc, strivit între bord și scaun. Pe bancheta din spate se găsea manuscrisul romanului la care lucra „Primul om”. Avea 46 ani. Camus trecea printr-o perioadă fastă, după ani de zile cînd scrisese puțin și nu prea inspirat. Acasă, relațiile cu soția sa, Francine, erau mai bune ca altădată. De două ori în timp, ea încercase să se sinucidă. Odată fusese salvată de el cînd ea escalada un balcon să sară de la etaj. A doua oară într-un spital luase prea multe pastile… A mărturisit unui prieten după a doua tentativă că ea nu a mai suportat legătura pe care el o avea cu Maria Casares. Era un menage-à-trois. Acum, la sfîrșitul anului 1959, lucrurile păreau să se fi reglat. Și cei doi copii (n. 1945), gemeni, erau bine și fericiți.

S-au cunoscut la Alger, era profesoară de matematică, pianistă foarte bună. Frumoasă, delicată, Camus (extrem de muzical) a remarcat-o. A urmat o idilă romantică și o căsătorie în 1940 la Lyon. Rămași fără resurse trebuie să se despartă, Francine se întoarce la Oran, orașul ei natal. Nu s-au mai văzut pînă la sfîrșitul războiului, separați de Mediterana. Camus s-a dus la Paris. Aici este e angajat la Le Combat de șeful grupului de rezistență din care făcea parte, Pascal Pia. Lucraseră împreună în presă la Alger în anii 30. În 1942, cu aprobarea cenzurii germane, apar la editura Gallimard eseul „Mitul lui Sisif” și romanul „Străinul”. Este cooptat în board-ul editurii. Situația lui se îmbunătățește, dar nu o poate aduce pe Francine la Paris pentru că Germania ocupă sudul Franței după debarcarea Aliaților în nordul Africii.

Maria Casares și Albert Camus s-au cunoscut în 1944, la 19 martie 1944, la reprezentația piesei lui Picasso – ”Dorința trasă de coada”. Camus a regizat spectacolul „de amatori”, Maria Casares a jucat un rol. Au mai participat Jean Paul Sartre, Simone de Beauvoir, etc. Viața de cuplu a celor doi îndrăgostiți a început la 6 iunie, în ziua debarcării aliate în Normandia. În toamna 1944 Maria Casares joacă în piesa lui Camus, „Neînțelegerea”. Formau deja un cuplu arhicunoscut în Parisul efervescent de după Eliberare. „Banda” Sartre&Co se instalează în Saint-Germaine de Pres, la cafeneaua Flore. Membrii ei, Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus, Boris Vian etc., sînt stelele momentului. Sînt zilele cînd existențialismul se face cunoscut. Cei doi hoinăresc nopțile prin cluburile de jazz. Lui Camus și Mariei Casares le place să danseze. Nu ratează evenimentele mondene. Nici premierele, vernisajele sau lansările de carte… Presa îi descrie mereu împreună. Francine revine îngrijorată la Paris, dornică să-și recupereze soțul. Rămîne însărcinată. Maria Casares se desparte de Camus. 3 ani lungi nu se mai întîlnesc. În 1948 pe bd. Saint Germain-des-Pres, cei doi se întîlnesc întîmplător, și tot pe 6 iunie. Hotărăsc să-și reia legătura. Se văd frecvent, pasiunea reapare ca la început. Cînd nu se întîlnesc își scriu cu fervoare. În 15 ani (1944-1959) schimbă 850 de scrisori de dragoste. Dragoste adevărată, la umbra altei iubiri la fel de mari, pe care Francine i-o purta.

Camus are o viață sentimentală complicată. E predispus să multiplice idilele. Nu renunță la cuceririle vechi cînd începe una nouă. Pe lîngă povestea de dragoste cu Maria Casares trăiește mai mulți ani cu altă actriță, Catherine Sellers. Firește, și ei îi scrie scrisori de dragoste. Se dedubla sau pur și simplu mințea? Se juca, așa cum făcea cu personajele din piesele pe care le scria? Era un don Juan? Un cinic? Sau chiar se îndrăgostea sincer de fiecare dată? Mă întreb, pentru că scrisul lui Camus este eminamente etic. În romane, în piesele de teatru, în eseuri morala e pe primul plan. Dar, numai morala altora? Era un ipocrit, un păcătos asumat? Sau nu rezista tentației cînd era vorba de sex? Imposibil de răspuns. Camus avea sigur sentimentul jubilației, bucuria de a fi iubit și admirat. Temperamentul lui mediteranean îl stîrnea mereu. Urmărim aici doar faptele, așa cum le-au lăsat diverse documente. Lăsăm altora explicațiile savante.

Camus s-a născut în 1913, la Alger. Tatăl său a fost ucis la Verdun, în primele zile ale războiului. A copilărit în cel mai sărac cartier al Algerului. Mama lui era surdă și analfabetă, muncea cu ziua. Norocul lui s-a numit Jean Grenier, profesor de filosofie, care l-a remarcat și l-a și protejat. O bursă l-a ajutat să absolve liceul, apoi să intre la facultatea de filosofie din Alger. Un amănunt: a jucat fotbal în adolescență, dar descoperirea tuberculozei de care suferea l-a împiedicat să continue. Se angajează în presă, scrie, organizează o trupă de teatru. Vreme de doi ani este membru al partidului comunist, de unde este exclus. Are o căsătorie efemeră, divorțează un an mai tîrziu. Declanșarea războiului în septembrie 1939 îi schimbă destinul. Mai ales căderea Franței din iunie 1940. La Paris, 1942, intră in Rezistență și începe să scrie romanul „Ciuma”, pe care îl termină 5 ani mai tîrziu, în 1947. Este publicat în același an la editura Gallimard cu mare succes de public și presă.

Amintirea războiului, a Parisului ocupat de nemți, colaboraționismul erau încă vii în memoria colectivă. Romanul Ciuma îi consolidează prestigiul de conștiință a acelei perioade. În 1947 părăsește redacția cotidianului Combat. Apăruseră sciziuni, vechii camarazi se certau. Au apărut tabere, interese divergente. Morala fraternității din vremea clandestinității – pentru care pleda el – pierduse teren. Se îndepărtează de presă, de controversele ei zilnice. Lasă politica, preferă masa de scris și sălile de teatru. Este tot mai dezamăgit. Va fi și mai mult în 1952, după ce publică eseul „Omul revoltat”, în care demască lagărele de muncă ale lui Stalin. Jean Paul Sartre – tovarășul de masă la cafeneaua Flore – îl atacă în Temps Modernes, pe care o conducea. Mai mult chiar, orchestrează o campanie de denigrarea a lui de pe poziții comuniste. Presa obedientă de stînga și pro-moscovită se năpustește asupra celui pe care pînă atunci îl gratula. Polemica Sartre-Camus va dura și duce la ruptura dintre ei.

Clar, Camus avea o viață sentimentală extrem de complicată. O familie, (era incapabil să o părăsească din cauza copiilor) întîi de toate, doi copii gemeni. Mai era și Maria Casares, femeia vieții lui. Pentru ea a nutrit cele mai profunde sentimente de care era în stare. Mai era și Catherine Sellers. Plus alte amoruri, întîmplătoare. Camus era un bărbat frumos – după cum se vede în fotografii – cu o siluetă impecabilă, sportiv. Avea conversație sclipitoare și mult șarm. Era la antipodul lui Sartre, care era urît. Lui Camus nu prea îi rezista nimeni. Era precedat de prestigiul lui intelectual din anii 50. Era amestecat în viața intelectuală a Parisului. Cred că amorurile în care se implica erau un refugiu. Îl ajutau să supraviețuiască în tensiunea continuă în care trăia.

În 1957, pe cînd se afla în mijlocul unei cabale, atacat, marginalizat, terfelit, spre surpriza tuturor – mai ales a lui – i se conferă premiul Nobel pentru literatură pe anul precedent. Cel mai tînăr scriitor care îl primea, 43 de ani. O adevărată bombă, care schimbă multe. Percepția cu privire la Camus atrage atenția și asupra valorilor pe care le apăra. Tirajele cărților lui ating cifre impresionante. Este invitat să țină conferințe, să-și lanseze cărțile în Europa, în USA, în librării, în universități. Este pretutindeni foarte bine primit. Nu însemna că războiul în care era implicat la Paris cu adversarii săi de stînga și de dreapta, pentru adevăr, justiție, morală, încetase după ceremonia de la Stockholm. Benefic, premiul îl aduce din nou la masa de scris. Începe să scrie un nou roman, ”Primul amor”. Are și un nou amor. Cu daneza MI, foarte tînără, manechin cu contracte la Paris. Camus o instalează în satul Lourmarin. unde își cumpărase o casă. Era suficient sa facă o plimbare pentru a fi cu ea în cîteva minute. Francine ignoră situația de vodevil. După scrisorile pe care i le trimite, pare foarte îndrăgostit – încă o dată, deși era cam copt, iar MI nu împlinise 20 de ani.

Da, viața e absurdă, după cum predica el. Și în viața lui absurd cît încape. De ce nu? Trăiește pe multiple planuri, cultivă – sentimental vorbind – ambiguitatea. Nu se decide… Nimic nu începe și nimic nu se termină într-o lume în care dramele se succed la infinit. În ultimele zile ale vieții lui curmată absurd scrie iubitelor lui – separat, se înțelege – că este nerăbdător să le revadă la Paris, unde va ajunge în seara de 4 ianuarie. Avea un motiv temeinic să se grăbească. Nu a mai ajuns niciodată. Destinul lui s-a încheiat aici. Punct… L-a ucis ce iubea cel mai mult. Femeia.

Fragment din „Repertoarul amorului”, volumul 2, apărut la Editura Hyperliteratura, septembrie, 2020.