În contextul unei discuții la Radio Top despre <Zilele Sucevei>, jurnalistul și scriitorul Neculai Roșca a povestit despre <Strînsura> care se organiza pe vremuri, tot în aceeași perioadă, la Vicovu de Jos, locul copilăriei sale:
”Se făcea <strînsură>, de Rusalii, de Duminica Mare, așa cum se spune la noi. Se făcea <strînsură> pe stadion, terenul de fotbal al echipei Flacăra Vicovu de Jos. <Strînsura> era un fel de horă populară în aer liber. Venea Fanfara de la Gălănești, care era antamată de primărie, în general, și urcată pe o structură, nu știu cum să spun, se construia un fel de turn de santinelă, sigur, de mai mari dimensiuni, acolo sus urcau muzicanții, cu trompetele lor, cu tobele, cu ce aveau ei toți, apoi se lua scara, ca să nu poată coborî muzicanții, poate și asta, dar, în primul rînd, să nu urce alții la muzică, să se dea la muzică, știți cum e vorba. Da, și cîntau pînă cînd oboseau. Noi, aștia micii, umblam după înghețată. Era singura zi din an în care aveai posibilitatea să manînci înghețată la cornet, era cornetul de 50 de bani, unul micuț, dar suficient. Un leu, aveai două cornete de-acelea de înghețată. Savurai fiecare moleculă de înghețată… din mașina aceea, cu o instalație frigorifică, nu știu cum. Se făcea ad-hoc înghețata, cum ar veni. Foarte bună, nu mai știu dacă se mai face, dacă mai există pe undeva acest sistem de <gelaterie portabilă>.
Venea uneori și bîlciul, cu roată dintr-aia mare, cu lanțuri, cu nu știu mai ce… cred că n-ar mai întruni cerințele astea de siguranță pe care le impune legislația actuală la noi, în România. Riscul era mare, dar și satisfacția era mai mare cînd băitanul, să spunem, era pe scaunul din spate și fata pe cel din față și cînd se învîrteau și <Iuhuuu!>, și atunci el o prindea de lanțuri și o învîrtea de vreo două ori, după aia dădea drumul se răsucea și ea țipa și el <Ha, ha, ha!>… toată lumea rîdea, era distracție maximă!
Și… erau acadele foarte bune, cocoși din zahar. Foarte bune, cocoși de culoare roșie. Era <Roata norocului>, unde aveai șansa sa cîștigi o sticlă de coniac <Ovidiu>, pare-mi-se. Era premiu cel mare. Dacă reușeai să învîrți roata pînă la un anumit punct cîștigai sticla de coniac. N-a cîștigat-o nimeni niciodată (rîde). Mai erau de-ai noștri cu <Alba-neagra> de pe la Rădăuți, veneau și păcăleau lumea. Nici acolo nu se cîștiga. Cîștigau tot ei între ei, ca să îi ademenească pe <cheflii>…
Era o tradiție… De fapt, ce tradiție?! Era o uniformă, era obligatorie, era regulament – la <strînsură>, dacă erai băitan așa cum se cuvine, de om gospodar, trebuia să ai neapărat cămașă de in topit. Bărbații purtau cămașa de in topit, cu buzunar la piept, iar în buzunarul respectiv era pusă suta de lei. De suta aceea de lei nu s-atingea nimeni, da (rîde)? Nici proprietarul, nimeni… Deși, uneori, mai riscau unii suta la <Alba-neagra> și se întorceau mîhniți acasă… Suta, în general, era doar pentru ca lumea să vadă că tu ai bani la tine. Că plăteai 3 lei pe o bere, sau 4 lei cît era… Copiii, în haine naționale, dacă aveai erai fudul. Părinții se fuduleau cu ei <Uite, ăsta-i al meu. Ce frumușel e! – Stai să îl aduc și pe al meu! Uite, ăsta-i Nicușor!>.
Se încheia totul cînd oboseau, cînd leșinau muzicanții sus (rîde). Erau aprovizionați cu funia, le dădeau apă, mai coborau ei… trebuia pentru necesități fiziologice, dar, în general, scara se ridica de acolo, ca să nu urce cineva la muzică. Asta era ideea. Și, cînd lumea era epuizată, sigur, se spărgea cheful.
Oamenii pe la țară, cel puțin pe acolo, prin zona noastră, nu zic că sînt <sfinții lumii>, dar noi, Vicovu de Jos, și alte comunități de pe acolo, nu sînt comunități de bețivi… dar cînd se apucă de băut, apoi beau frate! Și dacă îi nuntă, îi nuntă = nu pleci de acolo pînă dimineața, să te ducă femeia să te tîrîie și tu să cînți pînă acasă ultima melodie care ți-a rămas în ureche. Așa și la <strînsură>, pînă nu îți spune femeia <Hai, bărbate, că nu mai pot!>, iar tu încă mai ești cu trombonul rămas în cap de la <Fanfara de la Gălănești> și nu te dai dus… Așa încît, cînd ultima picătură de energie din mușchii, din trupul și din sufletul gospodarului era deja terminată, se închidea prăvălia, fiecare își lua… nenea cu mașina cu înghețată, își lua mașina de înghețată și pleca în treaba lui, cel cu <Roata norocului> închidea, ăla cu <Alba-neagra> băga pachetul de cărți în buzunar… toată lumea se strîngea, pleca acasă și a doua zi, la muncă.
La țară, apropo de sărbători, știți ce probleme aveam cele mai mari? Eram trei frați, de vîrste relativ apropiate, astfel încât trebuia să facem cu rîndul, să ne gospodărim pe acolo… eram trimiși de mama la fîn, la scos gunoiul din grajd, la toate lucrurile astea. Și făceam și noi prin rotație. Și atunci, ca să beneficiem din plin de o sărbătoare, ca să avem noi timp, să nu purtăm grija vacii, de exemplu, coseam dinainte și aveam iarba pregătită pentru zilele astea de sărbătoare, să nu mai trebuiască să mergem cu ea prin păduri sau unde mergeam noi, pe toloacă, să pierdem timpul. Tăiam lemnele dinainte, să avem pe cîteva zile, și scoteam gunoiul, curățam în grajd, făceam lună și… unde?! – la prundul Sucevei, acolo, la <apa cea mare>, așa spuneam, la <apa cea mare>. Vremuri frumoase!”.
