Emisiunea ”Lumea copiilor” i-a arătat drumul
”De la 18 ani am făcut armată. Am vrut să fac liceul militar, dar cînd a mers mama să mă înscrie la Comisariatul Județean, era pe vremea lui Ceaușescu, i s-a spus că a venit prea tîrziu la înscriere. Sora mea făcea atunci Liceul de Matematică-Fizică <Dragoș Vodă> din Cîmpulung Moldovenesc, iar la acea vreme absolvenții de <Matematică-Fizică> luau diploma de muncitor necalificat și ea mi-a spus că cel mai bine ar fi să optez pentru un liceu în care să învăț o meserie. Și am văzut la <Lumea Copiilor>, o emisiune pe TVR, Liceul de Aviație <Henri Coandă> din Bacău. Am văzut la emisiune, iar la o săptămînă sau două după profesoara de rusă, care era o profesoară foarte exigentă, ne-a întrebat, că eram pe final, să zic așa, în clasa a VIII-a, ne-a întrebat pentru ce optăm. Cînd a ajuns la mine, i-am spus că liceul de aviație sau de aeronautică. A fost foarte încîntată și mi-a spus că a fost într-un schimb de experiență, iar dotările sînt excepționale, pentru că Uzina de Avioane ne patrona, iar toate dotările erau asigurate de uzină. Aveam niște dotări mult peste standardul acelor vremuri. Cînd am ajuns acolo am mai întîlnit colegi din județul Suceava. Am avut 2 colegi din Solca, un coleg din Dolheștii Mari. Țin minte că era, inclusiv, băiatul fostului primar din Vama, care la acea dată primarul din Vama era din Vatra Dornei.
Cînd aviator, cînd inginer agronom. Pînă la urmă a fost școala militară
Cu armata nu a fost un vis de mic. Cînd eram în clasa I visam să fiu aviator, ca toții băieții. După care mi-am dorit să ajung inginer agronom, ca mătușa mea, pentru că îți iei modelele ce sînt lîngă tine, apoi mi-am dorit să fiu inginer zootehnist, ca vecinul meu, mi-am dorit, inclusiv, să fiu șofer de tir, pentru că la vremea aia, pe timpul lui Ceaușescu, să fii șofer de tir… Foarte mulți din promoția care a terminat în `90 liceul au optat pentru școlile militare. Nu era o modă, dar foarte mulți au ales asta. Și atunci am optat și eu. Dar nimic nu-i întîmplător. Mai întîi am ales Subofițeri, pentru că îmi era frică de limbă străină, învățam rusa. Și, culmea, m-au respins la testul psihologic. După care, la un moment dat, diriginta m-a chemat afară din clasă și mi-a spus: <O săptămînă te învoiesc și te duci acasă!>. M-am speriat, că nu știam despre ce este vorba, atunci nu erau telefoane mobile… Am mers acasă și am aflat că mama se întîlnise întîmplător cu un consătean care la acea dată era subofițer la Comisariatul Județean Suceava și i-a spus că mă poate înscrie chiar dacă se depășise termenul, să dau testul psihologic din nou. Am venit la Suceava, am adus foaia matricolă, iar cînd dumnealui mi-a văzut notele mi-a spus <tu trebuie să dai la Academia Militară!>. Aveam în jur de 8, să zic, media generală. Și, răsfoind printre cei ce s-au înscris, am văzut un prieten din Frumosu, Lucinschi, înscris la Infaterie, specializarea <Parașutism Militar>. Am zis <Aici vreau!>, chiar dacă nu aveam cunoștințe despre specializări, arme… Am mers la Sibiu, am dat admitere, am reușit, iar de acolo am plecat în cariera militară.
Mai ușor la institut decît la liceu
Am absolvit Institutul Militar, am fost prima promoție de 4 ani. Institutul Militar a fost redenumit Academia Forțelor Terestre. Programul de învățămînt avea o parte militară și o parte specifică de management social. De exemplu, am avut colegi care după primul an au renunțat și s-a echivalat cu armata. Dar în academie totul era foarte bine structurat, pentru că în anul I învățai să fii soldat, în anul II să comanzi 6-8 militari, în anul III să comanzi aproximativ 20 de militari, iar în anul IV făceam la modul general, modul de conducere a unei subunități aeroportuare. (Aveam mai mulți colegi care făcuseră liceul militar, majoritatea), dar nu a fost nici o diferență între ei și mine, toată lumea credea că și eu am făcut liceul militar, pentru că la Bacău am stat la cămin și nu era militarizat, dar avea reguli, aveam șef de cameră, șef de palier… Mi-a fost ușor să mă adaptez, a fost mai ușor în institut decît la liceu. Nu mi-a fost greu. Mama mi-a spus că dacă îmi doresc acest lucru nu e nici o problemă, dar să nu mă mai întorc.
Militarii români, mai prietenoși cu afganii decît americanii
În Afganistan am fost în două misiuni. În prima misiune am fost instructor la o companie de afgani. Însemna, ca să rezum, pregătirea lor pentru și în luptă. În cea de-a doua misiune în Afganistan am fost ofițer de stat de major, în compartimentul <Stability Operations>, în cadrul Diviziei 82 Aeropurtată din SUA, care a avea o componentă militară și una civilă, un lucru foarte interesant. De exemplu, șeful componentei civile avea același rang precum comandantul de divizie, general cu două stele. <Stability Operations> se ocupa, de fapt, cu dezvoltarea societății afgane. Avea compartiment pe infrastructură, compartiment pe economie, pe învățămînt, pe sănătate, agricultură. M-am înțeles extraordinar cu afganii, nu numai eu, toți românii, pentru că noi ne atașăm foarte ușor de alți oameni. Mi-aduc aminte că, la un moment dat, au venit doi militari americani, erau proaspăt ajunși, să le împărtășim din experiența noastră pentru a le fi mai ușor. Noi eram o echipă de 20 de militari români. Normal, misiunea aceasta era pentru Forțele Speciale, dar la data respectivă România avea multe structuri dislocate în teatre de operații și am dat teste, am trecut testele și am fost inclus în această echipă, iar pentru mine a fost fantastic, pentru că am avut 19 colegi absolut extraordinari. Revenind la cei doi militari americani, le-am spus că noi cînd ne întîlnim cu afganii ne îmbrățișăm și ne pupăm. Ne-au spus că ei așa ceva nu fac.
În munți cu afganii
Cele mai periculoase erau, din punctul meu de vedere, misiunile de noapte, cînd plecam doi români, un ofițer și un subofițer, și 50 de militari afgani în misiuni de tip ambuscadă, <search building>… (Am fost chiar în luptă), pentru că misiunea noastră era și în luptă. Faptul că ne îmbrățișam cu ei și aveam o relație apropiată ne dădea o siguranță. Pentru că eu trei luni eu am dormit în munți. Iar în funcție de misiune, dormeam între doi și cinci români, în mijloc, iar afganii făceau cerc în jurul nostru. Ceea ce este… Când am plecat, la sfîrșitul misiunii am plîns toată echipa extraordinar de mult. Nu am rămas în contact cu nici un afgan de acolo, dar tot timpul mă gîndesc la un căpitan. Nu pot lua legătura cu el. Aș mai merge acolo să văd munții. Momentan este situația foarte tensionată, dar dacă ar fi mai bine, aș merge.
Cartofii, un fel de icre negre în Sudan
Mi-a plăcut și în Afganistan, și în Sudan, chiar dacă misiunile erau diferite. În Afganistan, probabil, era mai multă adrenalină. În Sudan nu pot să spun că a fost mai soft (mai ușor – n.r.), pentru că zona în care am fost eu dislocat, în Nasser, era cea mai săracă zonă din Sudan. Eu am fost dislocat cu încă un coleg român, pentru că misiunea ONU din Sudan era singura care accepta, datorită suprafeței foarte mari a țării, să fie cîte doi militari de aceeași naționalitate în același loc. Unde am fost era sărăcie cruntă, în primele trei luni am slăbit 25 de kilograme. Asta pentru că, deși aveai bani în buzunar, pe toate documentele ONU se specifica că organizația nu este obligată să îți asigure mîncare și cazare. Am avut coleg ucrainean care a fost dislocat înaintea mea, el a stat doi ani, coleg care în primele șase luni de misiune a cumpărat o colibă și a trăit efectiv ca un sudanez. Dormea în colibă și se spăla la rîu. Cu bani în buzunar nu găseai cazare și mîncare. Găseai ulei, bulion la plicuri, ceapă, o lună jumătate am găsit cartofi, ceea ce era ca și cum ai fi găsit icre negre, macaroane… dar nimic nu avea termen de garanție. Nu veneau convoaie cu ajutoare. Noi, observatorii militari, eram păziți de către o structură indiană. Ei primeau, pentru că aveau cu totul alt regim. Ei primeau alimente pe vas. Dar noi, ca observatori militari, trebuia să ne descurcăm. Și în primele trei luni, pînă îți faci relații, conexiuni… De exemplu, marțea și joia veneau elicopterele care aduceau noi observatori, fie oficialități sudaneze… Aceste elicoptere aveau piloți ucraineni și m-am împrietenit cu un ucrainean care cunoștea foarte bine Suceava și ne aducea ouă. Nu erau fructe. Era o zonă mlăștinoasă. În sezonul cald era arid, iar în sezonul ploios era pur și simplu o mlaștină. Acolo trebuia să ai șlapi și ciubote.
Mîncare nu, țigări și bere da
Țigări erau. Incredibil, era bere la cutie, dar cea mai bună bere pe care am băut-o în viața mea a fost cînd am ajuns… Noi am făcut <induction training>, trei săptămîni am stat în Khartoum, capitala Sudanului, și ni s-au prezentat particularitățile ariei de responsabilitate, am fost dislocați în Nasser, zburam cu avionul pînă în Malakal, de acolo zburam cu elicopterul încă o oră și jumătate pînă în Nasser, iar heliportul era undeva la un kilometrul și ceva de locul unde stătea observatorul militar. Dacă venea cineva să te aștepte cu mașina era ok, dacă nu îți luai bagajele și veneai pe jos…
25 de kilograme date jos în 3 luni
Am avut norocul ca înaintea mea să fie un român extraordinar de apreciat de către observatorii militari, iar cînd am ajuns și ne-am debarcat din elicopter ne așteptau doi prieteni din Guatemala. Ne-au dus, ne-am cazat, după care au zis să mergem în sat. Sat… satul reprezenta aproximativ 150 de colibe și o zonă căreia îi spuneau ei market, dar na… erau niște tarabe. Și am mers și am băut Bedele Beer din Etiopia. A fost cea mai bună bere pe care am băut-o în viața mea. Dar, poate pare incredibil, într-un an, nu știu dacă am băut două baxuri de bere. Pentru că nu aveai ce mînca… Meniul dintr-o zi: dimineața la 8 beam o cafea, la prînz aveam supă instant din țară, macaroane, iar seara popcorn, adus tot din țară. Repet, în primele trei luni am slăbit 25 de kilograme. Nu mergeam în Etiopia să luăm, pentru că nu erau nici drumuri, drumurile sînt impracticabile”. Colonelul de armată în rezervă Constantin Ciosnar are 51 de ani, de doi ani este în rezervă și va candida la funcția de primar al comunei Vama, localitatea în care s-a născut.
