„Ziua de 24 ianuarie este o zi înscrisă cu litere mari în calendarul nostru. Este ziua pentru cinstirea și îmbogățirea valorilor poporului român. E ziua în care se cuvine a ne aminti de cei care și-au adus contribuția la Unirea Principatelor și de a aduce mulțumire bunului Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat. Totul s-a făcut cu binecuvîntarea lui Dumnezeu. Termenul de Mica Unire nu prea este în consens cu adevărata faptă istorică. Noi nu putem vorbi de o Mică Unire pentru că nu există Mică Unire, Mare Unire. S-a încetățenit această vorbă în comparație cu evenimentul de la 1918. Însă, ce s-a întîmplat acum 163 de ani, evenimentul istoric de acum 163 de ani, este un reper al istoriei, un reper al culturii noastre, este temelia de început pentru realizarea statului român modern din 1862 numit România. Evenimentul din 24 ianuarie 1859 este înscris în calendarul manifestărilor istorice și nu a apărut dintr-odată. Mutatis mutandis, crearea statelor medievale ale Țării Românești și Moldovei, nu s-a produs ex abrupto, după cum nici Unirea Principatelor din 1859 și Marea Unire din 1918 nu au reprezentat fructe ale hazardului. Este unic în istorie că doi frați, Ieremia Movilă și Simion Movilă, au fost domni în același timp: unul în Țara Moldovei și unul în Țara Românească. Era în perioada imediat următoare după ce Mihai Voievod Viteazul a unit Transilvania, Moldova cu Țara Românească. Deci, pohta ce-a pohtit. Așadar, după puțină vreme de la evenimentele din 1600 putem vorbi de faptul că doi frați conduc cele două țări române. La 24 ianuarie 1859 nu s-a unit Moldova cu Țara Românească, așa cum sublinia și președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, ci atunci s-au unit Moldova și Țara Românească, în sensul că atunci nu s-a urmărit subordonarea Moldovei în cadrul noului stat. Dimpotrivă, s-a dorit un echilibru. Actul de la 24 ianuarie 1859 s-a realizat în urma îmbinării judicioase între factorul intern și factorul extern, între interesele marilor puteri și, desigur, interesele naționale românești. Spun asta pentru că e strîns legat și de ceea ce se întîmplă în epoca noastră contemporană. Se știe bine că marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic ca să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, deci din coasta Turciei de-atunci, a Austriei și a Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, un viitor care trebuia sincronizat cu Europa, mai ales știind că o națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul, pentru că risca să fie strivită. Lecția pe care trebuie să o învățăm după evenimentul din 24 ianuarie 1859 este simplă, și anume că unirea face puterea. Numai așa neamul românesc va putea birui prin istorie. Deci, dorința de unitate a neamului românesc a fost o permanență a istoriei și nu a apărut dintr-odată. Noi, românii, avem un cult aparte, cultul eroilor, adică știm să-i pomenim din neam în neam sau din generație în generație pe cei care s-au jertfit pentru apărarea țării, a unității și a credinței. Această manifestare nu este altceva decît o adevărată cultură a sufletului românesc care crede, simte și mărturisește că iubirea este mai tare decît moartea”. Vasile M. Demciuc este lector universitar doctor la Facultatea de Istorie a USV și arhidiacon, coordonatorul Sectorului Monumente, Patrimoniu și Arhitectură Bisericească din cadrul Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.
