Jurnalistul și scriitorul Neculai Roșca, care are site-ul de știri Suceava SmartPress, despre colindele și urăturile de altădată:
”Noi aveam un traseu destul de lung, cred că mai bine de doi kilometri dus-întors, patru kilometri, din casă în casă mergeam. Vorbesc la țară, pe Remezău, acolo… Celebrul Remezău (din comuna Vicovu de Jos – n.r.). Și ținta noastră era un unchi în vîrstă, un senior, care avea pregătit pentru noi nu o bomboană, nu două, ci cîte o pungă de bomboane de căciulă. Ăsta era targhetul nostru: să ajungem pînă la Costan… Am uitat cum îi zice, Dumnezeu să-l odihnească în pace. Oricum, este tata nevestei lui Ilie a lui Refugiatu`. (rîde) El dădea o pungă de bomboane întreagă, dar pungă de hîrtie, maro, cum se făcea la CCH (actualul AMBRO Suceava – n.r.). Nu știu de unde, aveau o filieră, și nu știu la cîți dădea, dar ținea la noi. Noi trei frați mergeam. Era o regulă pe vremuri. Mergeai cu uratu` cam pînă în clasa a IV-a. Maximum în clasa a IV-a… în clasa a IV-a erai deja privit cu îndoială – <Bă, ditamai flăcăul și umbli cu uratul?>.
Prin clasa a IV-a făceam buhai. Buhăieș. Mă rog, era buhăieșul mai mic și buhaiul era mai mare, simplu. Buhăieș însemnînd: mergeam cîte doi, unul ținea buhaiu` și unul trăgea, iar ăla care ținea buhaiu` dădea și cu tălăncile de la vacă… Celălalt trăgea și recita. Ducea și el partea lui de <greutate>. Pînă în clasa a IV-a mergeam doar cu clopoțelul. Dup-aia era buhăieș, mergeai un an, doi, după aceea mergeai cu malanca. Mai întîi o mălăncuță și după aceea o malancă. Buhăieș – buhai, mălăncuță – malancă. Mălăncuță însemnînd cinci persoane, cinci tineri zdraveni, așa, de 12-13 ani. (rîde) Cei mai tari. La noi se spune malancă la teatrul popular. În altă parte se spune piesă, în altă parte se spune într-un fel sau în altul, mă rog. Un fel de teatru popular, cel mai folosit scenariu era <Haiducii>. Mă rog, scenariile cam semănau toate, doar gradul de complexitate era diferit la mai tot ce însemna teatru popular – faza cu haiducii, care e așa, cu un lider al lor, cu un vînător trădător, cu un milițian care venea și-i aresta pe haiduci… după aceea îi pare rău vînătorului că i-a trădat și îi pare rău, și polițistului că i-a legat, și după aceea <și un cîntec să cîntăm>. Și spuneam: <Mai la deal pe Remezău/ Unde am fost haiduc și eu/ Paște Leana trei cîrlani și dă gură la ciobani>. Și se termină totul cu lumea împăcată. Toată lumea împăcată – <Gospodar scoate punga și dă bani>.
Malanca, de la șapte, opt în sus deja era… Asta prin liceu. Și malanca malăncilor, suprema, care și acum este respectată și toată lumea își face poze cu malanca de la Vicov de Sus: Ștefan cel Mare. Ștefan cel Mare venea, nu pînă în ogradă la oameni, pentru că nu era loc, dar cine își putea permite să primească malanca în mijlocul drumului, ca Moromete cu călușarii… Așa și cu malanca lui Ștefan cel Mare, aia e suprema, mai sus de atîta nu se poate. (rîde)
La malancă, nea Costan ne dădea bani si de băut. Bani mai mulți, mă rog, ne împărțeam. Unul dădea mai mult, altul mai puțin, dacă era mălăncuță mai puțin, dacă eram malancă mai mult… La cei cu Ștefan cel Mare trebuia să scoți cîteva sute din buzunar. Trebuia dată mîncare la animale, la cai, toți veneau pe cai… Costisitor. Mai este tradiția și acum, pe Remezău, pe acolo încă mai fac copiii.
Bun, dacă era de băut, am încercat noi o dată să vedem… auzisem noi de undeva că dacă nu vrei să te îmbeţi trebuie să bei un păhărel de ulei. Eu n-aș recomanda nimănui pe lumea asta si nici chiar pe altă lume să încerce… (rîde). O dată am încercat și mi-a fost de ajuns. Doamne, poate că o fi mers un păhăruț, două… dar după aceea, vai de capul nostru! Am ajuns acasă palizi tot, fierți la față… Cred că ne abureau ăștia mai mari… și noi credeam, credeam că putem să umblăm mai mult cu malanca și o să cîștigăm mai mulți bani, iată ca n-a fost să fie așa”.
