Ultimele două weekend-uri din august au adus în ecranele televiziunilor românești un festival de muzică ușoară cum nu cred să mai existe undeva pe lume, adică nici măcar în Coreea de Nord sau China comunistă. A fost o reeditare a calamității care ne-a mîncat sănătatea în adolescență și tinerețe, așa numitul Festival și Concurs Național de Creație și Interpretare de Muzică Ușoară (pe bune, chiar așa îi zicea prin anii ’70!) de la Mamaia. De la început trebuie să arăt că, în acest an, recitalurile au fost un amestec grotesc de soliste trecute, dintre care unele e clar că au uitat ele însele că erau cîndva cîntărețe, de pseudocîntăreți (precum Ramona Bădescu, prezenta acolo și ca prezentatoare, cu zîmbetul ăla dezgustător, fals pînă în măduvă, și care rostea niște bazaconii țintite să meargă la inima publicului, brrr!) și de apariții inexplicabile, precum a unui manelist grotesc, foarte mîndru că tac’su era în sală și că acasă îl pusese să asculte Andreescu și Spătaru, nu BUG Mafia! Mă cruceam de ce aud și vă jur că n-a lipsit nimic: nici gara aia mică, nici drumurile noastre, nici fanfara militară, nici paiș’pe (sau cîte or fi fost!) rîndunici, 7 mari și 7 mici, nimic, nimic n-a lipsit. A fost nu ca o cădere, ci ca o veritabilă prăbușire în tunelul timpului, singura mea nedumerire fiind dacă mai există sindicate prin care să se cumpere bilete la ”manifestări culturale”. La urmă a mormăit (de un’ să cînte?, că ăsta nici cînd avea voce nu cînta!) săracu’ de Bobby Solo, cică invitat special. Da, la așa festival, așa invitat special… care se-ncurca în corzile chitarei și în textele rock ‘n’ roll-urilor clasice, pe care le citea de pe prompter în engleza pe care n-a știut-o niciodată!
A fost cel mai grotesc moment din viața mea de spectator, o maimuțăreală a muzicii și a ideii de festival. Huuooooooo! (Foto: FocusPress)
