Nu știu dacă ați observat, dar România nu alunecă spre iliberalism. Nu mai are unde să alunece. A început deja să meargă pe drumul acela, cu papucii de casă în picioare, cu telecomanda în mână și cu aerul omului care spune: „hai, domnule, că exagerezi, nu e chiar așa”. Ba este chiar așa !
Doar că nu mai vine cu girofarul lui Dragnea, cu OUG 13, cu oameni în stradă, cu lumini aprinse în Piața Victoriei și cu senzația limpede că se întâmplă o tâlhărie în direct. Acum vine mai încet. Mai tehnic. Mai birocratic. Mai plicticos. Vine prin amendamente, decizii CCR, rapoarte, formule juridice, comunicate, majorități strânse și televiziuni care îți arată petarda potrivită cât timp în spate se schimbă mecanismul.
Broasca a fost fiartă bine. Iar când a venit decizia Curții Constituționale pe așa-numitul amendament Fritz, aproape că nu s-a mai auzit țipătul. S-a auzit doar bolboroseala apei.
CCR a decis că este constituțională prevederea prin care aleși locali sau demnitari care au avut constatări definitive de incompatibilitate ori conflict de interese înainte de intrarea în vigoare a noii legi își pot pierde mandatul în 30 de zile. Spus mai simplu, o lege nouă vine și lovește înapoi, peste trecut. Peste mandate obținute prin vot. Peste oameni validați de cetățeni. Peste principiul banal, de manual, pe care îl știe și studentul care a intrat la Drept după ce n-a prins loc la Psihologie: legea nu retroactivează.
Dar ce este Constituția pentru CCR-ul nostru? Un text. O plastilină. Un pretext. O cârpă bună de șters telefonul după ce a sunat cine trebuie.
Aici este monstruozitatea. Nu doar că se face o lege cu dedicație. România e țara dedicațiilor, de la manele la coduri administrative. Problema este că dedicația lovește principiul. Iar când lovești principiul ca să scoți din joc un om, mâine principiul nu mai apără pe nimeni. Astăzi Fritz. Mâine altul. Poimâine tu, dacă ai deranjat pe cine nu trebuie.
Și, ca să fie comedia completă, PSD e dispus să-și sacrifice propriii primari și consilieri doar ca să scoată din joc un adversar incomod. Este genul de strategie în care dai foc la bucătărie ca să arzi fotografia vecinului lipită pe frigider. Dar PSD a avut mereu această generozitate sinistră: pentru interesul partidului, poate sacrifica orice. Legi, oameni, instituții, logică, rușine, propriile cadre, chiar și gramatica, dacă e nevoie.
Iar CCR-ul a confirmat.
Despre CCR trebuie spus limpede ceva ce prea mulți se prefac că nu văd. Nu avem acolo un Olimp juridic. Nu stau nouă zei ai dreptului constituțional cu fruntea sprijinită în marmura principiilor. Avem, cu foarte puține excepții, politruci în robă, oameni trimiși acolo de partide, datornici, disciplinați, atenți la semnal. Profesionist adevărat în drept constituțional este Simina Tănăsescu. Restul, în mare parte, sunt garnitura de tren personal a politicului românesc: opresc unde trebuie, când trebuie și nu întreabă de ce.
Și tocmai Simina Tănăsescu a devenit ținta urletelor. Pentru că s-a întâlnit cu Bolojan. Pentru că a fost raportor. Pentru că, Doamne ferește, în această hazna instituțională mai apare uneori cineva care știe carte și nu doar parola de la partid. Media aservită urlă că trebuie demisă ea, în timp ce cealaltă parte a Curții validează o lege care miroase a neconstituționalitate de la ușă.
Dacă asta nu e petardă, ce naiba e?
Televiziunile de serviciu îți arată presupusa problemă Tănăsescu, ca să nu te uiți la problema reală: o Curte Constituțională care tocmai a spus că poți pierde o funcție pentru ceva comis sau constatat înainte ca legea nouă să intre în vigoare. Pensiile speciale, firește, nu s-au putut tăia retroactiv. Acolo dreptul era sfânt, proprietatea era templu, speranța legitimă era icoană, iar pensionarul special era fecioară constituțională. Dar mandatul unui ales? Acolo merge. Acolo se poate. Acolo legea are voie să se întoarcă în timp, ca Terminatorul cu mapă de la ANI.
Și ca tabloul să fie complet, aceeași CCR menține porcăria cu declarațiile de avere puse la adăpost, fiindcă, vezi Doamne, se încalcă dreptul la viață privată. Adică, cetățeanul trebuie să aibă încredere. Să nu mai întrebe. Să nu mai scormonească. Să nu mai vrea să știe ce averi se învârt în jurul puterii. Viața privată devine paravanul perfect pentru viața prosperă a celor care trăiesc din funcții publice.
În același timp, UDMR își joacă rolul clasic: partid mic, balama mare, morală flexibilă. Votul de la CCR a trecut cu sprijinul unei configurații în care UDMR a fost, din nou, acolo unde trebuia pentru sistem. Același UDMR care în 2010 a pus umărul, prin omul său de la CCR, la păstrarea pensiilor speciale. De aceea spun cinstit: am mai mare încredere să-mi las portofelul spre păstrare unei lucrătoare sexuale într-o parcare de tiruri decât să am încredere că UDMR va juca cinstit politic. Măcar acolo tranzacția este clară. În politică, UDMR îți zâmbește, îți vorbește despre stabilitate, minorități, echilibru și responsabilitate, după care îți ia portofelul instituțional cu o delicatețe de ceasornicar.
Din unghiul meu, ce se întâmplă acum e mai grav decât OUG 13. Atunci tâlhăria era brutală, vulgară, cu cagula pe masă și cu amprentele lăsate pe clanță. Acum e sterilă. E procedurală. E împachetată în decizie de Curte, în limbaj tehnic, în aer de normalitate. Atunci lumea a sărit. Acum lumea cască. Pentru că broasca e fiartă.
Și mai avem și corul prostiei funcționale, care aplaudă: „Ați vrut fără penali, asta aveți!”. Care penal? Fritz e penal?
Aici se vede analfabetismul funcțional devenit analfabetism judiciar. Oamenii nu mai disting între penal, conflict de interese, incompatibilitate, sancțiune administrativă, mandat, interdicție, lege nouă, lege veche, retroactivitate și bunul-simț elementar. Totul intră în aceeași oală. Ai deranjat PSD? Ești penal. Nu ești de-al nostru? Ești vinovat. Te scoate legea cu dedicație? Foarte bine, să plătești, că sigur ai făcut tu ceva.
Dictaturile nu se instalează doar cu tancul. Se instalează și în aplauzele calicilor și ale proștilor. Iar după decizia CCR am auzit destule aplauze.
Partea interesantă este că Fritz poate fi victimizat. Și nu oricum. Poate deveni exact ce PSD nu ar fi vrut: simbolul omului scos din joc printr-o lege cu miros de comandă politică. USR, dacă mai are instinct, trebuie să se regrupeze rapid. Nu să se plângă în cercuri mici, nu să facă simpozion pe Telegram, nu să se certe între ei pentru proceduri interne. Să înțeleagă că aici nu e vorba doar de Fritz, ci de dreptul oricărui vot de a nu fi anulat la masa unui partid.
PSD, în schimb, pregătește terenul pentru Timișoara. Îl împinge în față pe Rogobete. Un tânăr care părea, la început, poate reformist, poate mai spălat, poate un semn că în PSD mai apare câte unul care nu vorbește cu zgomot de tablă. Apoi a venit incidentul din Parlament, cu insulta mizerabilă la adresa Ioanei Mihăilă, și s-a văzut aluatul. Ca să mergi în partidul borfașilor, trebuie să dovedești că ești făcut din aceeași cocă.
Poți să ai costum mai bun, vârstă mai mică, discurs mai tehnic și fotografii mai curate. La proba de partid, tot trebuie să arăți că poți lovi jos, că poți fi venal când trebuie, ipocrit când trebuie, obedient când trebuie. Rogobete a învățat repede. A înțeles că în PSD nu ajunge să pari profesionist. Trebuie să demonstrezi că, atunci când șefii fluieră, muști.
Și să fim serioși: profesional, comparația cu Ioana Mihăilă îl dezavantajează teribil. Ioana Mihăilă este medic cu o pregătire care nu trebuie dovedită la microfon. Rogobete vine cu o biografie medicală care scârțâie și cu acel aer de politruc tânăr care a descoperit că în România cariera publică poate suplini orice rezidențiat neterminat. PSD clasic, doar cu ambalaj mai nou. O conservă veche cu etichetă redesenată.
A doua direcție a săptămânii: energia.
Și aici ipocrizia atinge nivelul de centrală nucleară. Încă eram parlamentar când Radu Miruță spunea că grupurile pe cărbune nu trebuie oprite până nu avem ceva pus în loc. Nu fiindcă ar fi cărbunele poezie, nu fiindcă trebuie să trăim veșnic în funingine, ci fiindcă tranziția energetică nu se face ca mutarea mobilei în sufragerie. Nu scoți patul înainte să ai unde dormi.
PSD le-a închis, iar acum urlă că răii din USR au oprit producția pe cărbune. De parcă memoria publică ar avea garanție doar 24 de ore. Ei au ținut pixul. Ei au avut ministerele. Ei au avut premierul. Ei au avut companiile. Ei au avut oamenii puși în funcții. Ei au dat din umeri. Acum ies la poartă și întreabă cine a furat becul.
La fel cu prosumatorii. Cristina Prună, Claudiu Năsui și alții au vorbit despre drepturi pentru prosumatori, capacități de stocare, reguli clare, infrastructură, flexibilitate. Dar cine să audă? Statul român aude doar când urlă criza. Până atunci, se preface că doarme. Acum PSD a văzut că tema prinde și începe, cu maximă ipocrizie, să promită redeschideri, reparații, protecție, strategie, patriotism energetic. Ei, care au dat ATR-uri băieților deștepți, inclusiv unor rude bine plasate în fauna politică.
De aia nu are ursul coadă. Nu din cauza Europei. Nu din cauza USR. Nu din cauza prosumatorului care și-a pus panou pe casă și a devenit brusc dușmanul sistemului energetic național. Ci din cauza unei clase politice care a tratat energia ca pe o combinație între pradă, sinecură și buton electoral. Când era de împărțit, au împărțit. Când era de construit, au amânat. Când era de investit, au sifonat. Când a venit nota de plată, au strigat: sabotaj!
Și, peste toate acestea, David Popovici câștigă.
Ar trebui să fie singurul moment curat al săptămânii. Un tânăr extraordinar, muncit, lucid, decent, care intră în apă și face ceea ce instituțiile românești nu mai fac de mult: termină cursa la timp. Dar nici asta nu poate rămâne neatinsă de haznaua publică.
Suveraniștii au deversat șuvoaie de injurii la adresa lui David pentru că e „vaccinist”, pentru că l-a susținut pe Nicușor Dan, pentru că nu intră în decorul lor cu urlete, icoane tactice și „turul doi înapoi”. Incalificabil. Omul câștigă pentru România, iar gloata îl scuipă fiindcă România lui nu seamănă cu dugheana lor ideologică. Doar atunci când câștigă nu mai fac alergie la steag și imn. Atunci tricolorul e bun, imnul e bun, poza e bună, „mândri de David” e bun. Dar, după imn și steag, în cazul lui David, nu vin răcnetele suveraniste. Nu vine delirul cu guru, nu vine baba de miting, nu vine hambarul conspirației. Vine un tânăr proeuropean, normal la cap, care arată că poți iubi România fără să urăști Europa.
De aia îl înghit greu. David nu le validează circul. Le strică poza.
Și aici se închide cercul. România iliberală nu se construiește doar în CCR. Se construiește și în comentarii. În studiouri. În urlete. În confuzia dintre penal și incomod. În transformarea unui sportiv în dușman fiindcă nu votează cum trebuie. În atacarea singurului profesionist real din CCR pentru că a deranjat povestea. În acceptarea legilor cu dedicație. În oboseala celor care spun: „lasă, domnule, că toți sunt la fel”.
Nu, nu toți sunt la fel. Dar sistemul vrea să credem asta, fiindcă atunci nu mai reacționăm. Atunci orice ticăloșie devine doar încă un episod. Orice abuz devine procedură. Orice mizerie devine opinie. Orice prostie devine echilibru. Orice comandă politică devine decizie constituțională.
Drumul spre iliberalism nu e în fața noastră. Pășim deja pe el. Și, dacă nu suntem atenți, într-o zi o să ne trezim că nu mai avem nici drum. Doar un coridor îngust, păzit de politruci, explicat de televiziuni și luminat slab de câte o petardă.
Iar la capăt, cineva va spune, cu aerul omului care a câștigat definitiv: „Ați vrut fără penali. Asta aveți.”
Nu. Asta nu e „fără penali”. Asta e fără rușine.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
