În comunism exista formula aceea solemnă și fals incandescentă: „un August în flăcări”. Era genul de titlu sub care erai chemat pe stadion, la practică, la defilare, la muncă patriotică și la cântat despre soare, partid și recolte imaginare. Augustul ardea, desigur, dar nu de entuziasm. Ardea de căldură, de plictiseală și de obligația de a te preface că ești fericit.
Acum nu mai avem August în flăcări. Avem August în fumigene.
Nu mai defilăm pe stadioane, dar defilăm prin studiouri. Nu mai ridicăm pancarte, ridicăm petarde. Nu mai cântăm partidul unic, dar ascultăm zilnic corul partidelor multiple care cântă aceeași romanță veche: se lucrează, se negociază, se stabilizează, se reformează, se va face, se va drege, se va drege ce nu s-a făcut și se va face ce s-a stricat.
Încă o săptămână de nimic. Un nimic zgomotos, ambalat, televizat, comentat, mestecat, scuipat, reluat și pus din nou pe masă, ca o salată de boeuf uitată trei zile la căldură. Nici măcar politicienii nu mai mimează că muncesc. Lehamitea a devenit program de guvernare. Diferența dintre vacanță și activitate publică s-a subțiat până la transparență. Criza energiei? Este. Dunărea scade, Cernavodă tușește, ni se spune să reducem consumul seara, să stingem lumina, să respirăm patriotic și să avem încredere.
În partea cealaltă a decorului, proeuropenii se fac că muncesc, cu acea seriozitate de birou în care se mută hârtii dintr-un folder în altul și se numește asta reformă. AUR strigă că trăim apocalipsa, dar și apocalipsa pare să fi intrat în concediu. Suveraniștii nu se mai isterizează nici măcar pe TikTok cu energia de altădată. Sunt ocupați să pună cele cinci kilograme regulamentare de osânză la all-inclusive, între două farfurii de paste, un pepene tăiat prost și un discurs despre cum ne vinde Bruxelles-ul.
În rest, subiecte de doi lei, umflate la dimensiuni istorice. S-a identificat omul care a vandalizat stânca de pe Transfăgărășan cu declarația lui de dragoste pentru ANNA. Nu spun că nu trebuie sancționat. Ba chiar trebuie. O societate civilizată începe și cu mărunțișuri: să nu mâzgălești piatra, să nu arunci punga, să nu urli în scară, să nu parchezi pe trotuar, să nu confunzi spațiul public cu sufrageria proprie.
Dar felul în care povestea a devenit temă națională spune tot despre foamea noastră de a înlocui marile întrebări cu mici indignări perfect digerabile. Cine a furat țara? Greu. Cine a scris ANNA pe stâncă? Mult mai ușor. Cine răspunde pentru energia ajunsă la avarie? Complicat. Cine ține prostul acasă? Simplu, viral, gustos, bun de comentat între două reclame la tigaie.
Sindicatele au intrat și ele în decor, conduse de acești bugetari de lux care vorbesc despre suferința poporului de la înălțimea unor venituri pe care poporul nu le vede nici în visul de după salariu. Anton Hadăr este prototipul perfect: sindicalist de studio, mare prezent prin televiziuni, apărător al celor mulți cu aerul omului care a înțeles că suferința altora poate fi o meserie foarte stabilă.
Sindicatul, în forma lui ideală, ar trebui să fie vocea celor fără putere. La noi, prea des, este megafonul celor care au găsit cheia de la camera tehnică a puterii. Lideri care vorbesc despre profesori, medici, funcționari, muncitori, dar trăiesc într-o altă specie fiscală. Ei plâng în numele masei, dar masa nu intră cu ei în lift. Masa rămâne jos, în hol, cu fluturașul în mână. Și da, aceste sindicate sunt, prea des, masă de manevră PSD. Când trebuie, scot lumea în stradă. Când trebuie, o bagă la loc. Când trebuie, urlă. Când trebuie, negociază. Când trebuie, tac. Ar cocheta și cu AUR, că acolo e zgomot, e galerie, e spumă, e microfon, e promisiune de revoltă. Dar nu-i lasă buzunarul șefilor. Revoluția e frumoasă până începe să-ți scuture indemnizațiile, sinecurile, consiliile, proiectele, deplasările și invitațiile permanente la televizor.
AUR, la rândul lui, ar lua orice nemulțumire socială și ar pune-o pe băț, ca pe vată de zahăr la bâlci. Salarii? Suveranitate. Energie? Trădare. Secetă? Bruxelles. Cernavodă? Străinii. Sindicate? Poporul ridicat. Numai că poporul, săracul, este invocat de atâtea ori încât a ajuns decor sonor. Poporul nu mai e om. Este fundal pentru declarații. Este gloata chemată să confirme strigătul.
Și apoi vine lumina curată, rară, aproape indecentă în mizeria generală: David Popovici câștigă.
Bine că a câștigat David. Bine că, măcar pentru câteva minute, am văzut un om care nu-și datorează performanța unui partid, unei pile, unei ședințe de coaliție, unei sinecuri, unui lider de sindicat sau unui contract cu statul. Un om care își datorează drumul lui, părinților lui, muncii lui, oamenilor care l-au format și apei în care a stat ani de zile până când apa a început să pară că-l ascultă.
Și doar atunci când câștigă David Popovici nu mai fac alergie la steag și imn. Atunci, brusc, tricolorul nu mai este confiscat, imnul nu mai este propagandă, Europa nu mai este dușman, iar patriotismul devine bun de pus pe Facebook, lângă poză și inimioară. Mi se aplecase să văd atâția tolomaci lipindu-se de victoria lui, aceeași gloată care ieri urla prin piețe, prin live-uri și prin comentarii, iar azi se așază cuminte sub tricolor, ca să prindă și ea un colț de lumină.
Numai că David este exact ce nu pot digera ei ușor. Un sportiv imens, normal la cap, decent, muncit, educat, limpede și proeuropean pe față. De aceea îl înghit greu unii. Pentru că după imn și steag nu vin răcnetele cu „turul doi ânapoi”, nu vine delirul suveranist, nu vine bâlciul cu mântuitori de tarabă. Vine un tânăr care vorbește civilizat, gândește curat și arată că poți iubi România fără să urăști Europa.
De aia doare. De aia li se pune victoria în gât.
David nu le validează circul. Le strică poza.
Și, firește, vor apărea fotografiile. Politicienii iubesc sportivii exact în clipa victoriei. Îi iubesc cu o iubire spontană, oficială, transpirată și nerușinată. Se vor poza cu el, îl vor felicita, vor scrie „mândri de David”, vor pune tricolorul, inimioara, poza, hashtagul, mesajul scris de consilier. Exact ei, oamenii care n-au construit bazine, n-au construit școli sportive, n-au construit normalitate, dar știu să se lipească de victorie ca eticheta de borcan.
David câștigă pentru că există încă oameni care muncesc în afara sistemului de pretexte. Politica românească pierde pentru că trăiește numai din pretexte. Într-o țară nula la nula, un om dă gol. Într-o țară care pasează înapoi până adoarme portarul, unul pleacă din blocstart și nu mai cere voie. Într-o țară care a ridicat amânarea la rang de doctrină, David termină cursa la timp.
În rest, nula la nula. Guvern? Nexam. Reformă? Mâine. Măsuri? Poimâine. Responsabilitate? Ha! Criza intră în August cu toate actele în regulă, iar politicienii se uită la ea ca la o rudă venită neanunțată din provincie. O bagi în sufragerie, îi dai un pahar cu apă călduță și speri să plece înainte de cină.
Dar criza nu pleacă. Criza stă. Se așază. Își desface bagajul. Pune șosetele pe calorifer. Întreabă unde doarme. Iar ei, în loc să muncească, ne servesc aceeași ciorbă de fumigene. Azi ANNA. Mâine sindicatele. Poimâine energia. Răspoimâine suveraniștii care latră la lună de pe terasa hotelului. Apoi, un ministru prins cu șlapii nepotriviți. Apoi, o dezbatere despre cine a stat la ce masă, cu cine, unde, de ce și dacă era concubinaj, amiciție, familie tradițională sau doar un zbor Nordis spre neprihănire.
Am ajuns o țară în care scandalul mare nu mai poate fi digerat decât dacă este tăiat în bucățele mici. Oamenii nu mai pot suporta adevărul întreg. Li se dă porție. O inimă pe stâncă. Un sindicalist în studio. O dronă. Un all-inclusive. O poză. O replică. O indignare de unică folosință. Înghiți, comentezi, uiți.
Și apoi încă una.
În comunism eram scoși pe stadioane în August și ni se cerea să fim veseli. Acum nu ne mai scoate nimeni fizic. Ne scoatem singuri, seară de seară, în stadionul electronic al prostiei, unde aplaudăm, huiduim, distribuim, înjurăm și ne prefacem că participăm la viața publică. Măcar atunci știai cine te cheamă. Acum te cheamă algoritmul, moderatorul, partidul, furia, plictiseala și nevoia de a avea dreptate înainte să afli despre ce este vorba.
Unii regretă comunismul. Ce naiba regretă? Practica agricolă? Defilările? Uniforma? Frica? Cozile? Frigul? Televizorul cu două ore? Minciuna spusă pe față și obligatoriu aplaudată? Poate regretă tinerețea lor și o confundă cu sistemul, așa cum un bețiv regretă cârciuma în care s-a îndrăgostit, nu șuturile primite la ieșire.
Eu, ca Edith Piaf, nu regret nimic. Sau, mai exact, nu regret nimic din ce merită regretat public. Nu regret comunismul. Nu regret stadionul. Nu regret practica. Nu regret augustul în flăcări. Nu regret minciuna organizată. Nu regret patria cântată cu foamea în stomac.
Regret doar că am ajuns, după atâția ani, să vedem aceeași piesă cu decor schimbat. Atunci se mințea festiv. Acum se minte procedural. Atunci ni se spunea că partidul muncește pentru noi. Acum ni se spune că partidele negociază pentru stabilitate. Atunci era 23 August. Acum este august în fumigene.
Și totuși, undeva, între Dunărea scăzută, sindicatele de lux, suveraniștii de resort, stânca ANNA și gloata care se pregătește să se fotografieze cu David Popovici, rămâne o întrebare simplă: mai muncește cineva pentru țara asta, în afară de oamenii care chiar muncesc?
Nu pentru poză. Nu pentru partid. Nu pentru sinecură. Nu pentru talk-show. Nu pentru indemnizație. Nu pentru contract. Nu pentru funcție. Nu pentru a-și pune numele pe victoria altuia.
Pur și simplu, muncește.
David a muncit. De aceea a câștigat. Restul fac gălăgie. De aceea pierdem.
Predicția mea pentru săptămâna viitoare este simplă: va fi exact la fel. Aceeași lehamite, aceleași fumigene, aceleași fețe, aceleași declarații, aceleași indignări mici puse peste aceleași probleme mari. Poate altă stâncă. Poate altă ANNA. Poate alt sindicalist. Poate alt suveranist care apără patria între două porții de calamar. Poate alt apel la economie de energie, spus de oameni care n-au economisit niciodată rușine.
Dar David nu câștigă în fiecare săptămână.
Și asta se va simți.
Radu Ciornei
Doctor în Microbiologie, Imunologie și Genetică Moleculară, cu studii făcute în România și în Statele Unite ale Americii. Fost deputat USR de Suceava în mandatul 2020-2024.
